M-am întâlnit prima dată cu Péter Demény la FILIT-ul din 2022 și am simțit de la început că între noi doi e o chimie deosebită, ceea ce s-a dezvoltat într-o prietenie, îmi place mie să spun. Dacă tot n-am mai avut prilejul să fac un eveniment literar la Câmpina legat de „Vârtej în reluare”, apărut în traducere românească la Curtea Veche Publishing, m-am bucurat să-l revăd pe lista invitaților FILIT, de data asta în 2024, prilej cu care am avut o discuție lungă despre maghiarime și românism, despre Vârtej în reluare și urmarea acestuia, despre Matca literară și Ivan Karamazov. Desigur, totul la un pahar de vin/bere.
– Ai publicat până acum mai multe cărți în limba română, traduse din limba maghiară, și vine întrebarea clasică, mai ales că acum știi foarte bine limba română, cum gândești romanele tale – direct în maghiară, nu-ți fug gândurile să scrii direct în limba română?
Da, e o întrebare mai complicată chiar și pentru mine. Ieri am fost la Colegiul Național din Iași, iar un băiat care era librar m-a întrebat la finalul evenimentului unde să-mi pună cărțile, printre autorii maghiari sau pentru autorii români. Și vorbea despre „Vârtej în reluare”, nu despre ”Scrisoare din savană”, pe care am scris-o direct în limba română. Eu am scris Vârtejul în limba maghiară, ea este tradusă în limba română, iar acum scriu la continuarea cărții, care se numește momentan „Ieșirea din vârtej”, pe care o scriu direct în românește, pentru că noua mea viață se petrece în românește. Eu sunt maghiar din Cluj, dar prietena mea e româncă, locul meu de muncă (Matca) este românesc, stau în București. De fapt, foarte puține se petrec în maghiară în viața mea, predau la Catedra de limbi străini și nu uit limba 🙂 , dar toată viața mea e în românește acum, părinții mei stau departe, la Cluj, lângă Târgu-Mureș, fratele meu la Cluj, suntem la sute de kilometri depărtare.
Și asta e bine (chiar dacă sună ca naiba), pentru că problema mea majoră, cu toate că știu românește de mult timp, a fost topica și faptul că nu m-am întâlnit cu limba română vie. Chiar dacă am știut românește, m-am întâlnit cu limba română doar atunci când m-am dus la întâlniri literare, cu poeții, la conferințe, deci m-am întâlniti cu o limbă elevată, literară cumva. De când trăiesc cu Ema, vorbim de mii de lucruri, de lucruri ale cotidianului, mă întâlnesc cu prietenii la o bere, și-atunci știu o altă limbă română acum, nu numai mai fluentă probabil de cum am vorbit acum doi sau trei ani, ci și cu alte expresii, mai naturale.
– Așadar, urmarea ”Vârtejului” va fi scrisă direct în limba română. Cum a decurs colaborarea cu traducătorul volumului „Vârtej în reluare”, Francisco Kocsis? Având în vedere că știi limba română, nu te tentează să-ți corectezi câteodată traducătorii? Cum a decurs colaborarea cu el?
Într-un singur caz am corectat și s-a și iscat un pic de tensiune, dar nu puteam face altfel. El știe maghiară foarte bine, însă problema a fost de tensiune a titlului. Dacă traduci mot-a-mot titlul din maghiară, înseamnă ”Reluare”. Și asta a pus Kocsis Francisco, care e un traducător foarte dedicat și foarte punctual. Dar „Reluare” pentru mine însemna reluarea unui gol, R-ul ăla din colțul ecranului de la meciurile de pe timpuri. Adică nimic din ceea ce voiam eu să comunic cititorilor. Și atunci ne-am gândit, împreună cu Luana Schidu-redactorul cărții, cum să facem cu titlul, pentru că ”Reluare” era ceva foarte neutru pentru mine. Am ales titlul ”Vârtej în reluare”, un titlu mai bun pentru mine.
– Ai ales tu însuși coperta volumului de la Curtea veche Publishing, Strigătul lui Munch?
Da, eu am ales-o. Vine și din binecuvântarea că lucrez la „Matca” și sunt înconjurat de oameni care redactează, care paginează etc. Am intrat în cameră la paginare, m-au chemat acolo și am discutat ce să punem pe copertă. Știam deja că nu poți pune orice imagine, din cauza drepturilor de autor, dar am întrebat dacă se poate să punem „Strigătul” lui Munch, pentru că ar fi o alegere perfectă. Și asta a fost.
– Cât de multă autobiografie e în „Vârtej în reluare”?
Da, e foarte multă autobiografie, eu sunt aici în foarte mare parte. Așa cum spun mereu la diferite evenimente, cine doar își urlă pasiunea încă nu e scriitor. Trebuie să știi melodia frazei, să lucrezi cu cuvintele. Dar în afara acestui fapt, chiar e viața mea, aproape toate elementele ei (Sigur, soția mea nu s-a sinucis, printre altele.)
– Sigur, ai și ficționalizat multe lucruri. Oricum, orice autobiografie sau confesiune, cum este cartea ta, poartă și numeroase elemente de ficțiune, mai ales pentru ceilalți. Că noi le percepem drept adevăruri, dar cititorii sau cei din jurul nostru, prietenii, le-au văzut altfel.
Da, așa este. Plus că dai o structură lucrurilor care s-au întâmplat. Nu că minți, dar viața nu e o structură cum e această carte.
– Ai avut un plan?
Da, și asta e o întrebare bună – n-am avut niciun plan. Am avut pasiunea sau mâhnirea să scriu ce s-a petrecut cu noi acolo în familia noastră. Și, de fapt, n-am avut structură. Florina Ilis mi-a spus o dată că ea scrie doar atunci când știe deja toate elementele acțiunii. Pentru mine a fost ceva cu fețe duble – pentru că eu știam ce se va petrece, pentru că am trăit ceea ce s-a petrecut, știam finalul, dar n-am avut un plan. Am scris din entuziasmul ăsta negru și atunci am descoperit că scriu foarte rapid. Scriam capitolele dintr-un elan cumva, parcă eram un mecanism, mă opream doar după 9 pagini, adică după fiecare capitol. Aveam deja un draft, care era însă mult mai slab, pe care l-am dat prietenilor, care m-au sfătuit să mai lucrez la el. După o luptă interioară (bineînțeles, fiecare scriitor consideră că a scris cartea vieții lui), mi-am dat seama că au dreptate și am scris varianta finală. A fost așadar un hop peste care trebuia să trec, dar apoi romanul s-a născut destul de organic.
– Spui că n-ai avut un plan, că totul a fost organic, întrebarea mea este: ăsta este scrisul tău, e stilul tău? Fără dialoguri, cu fraze lungi?
Observ că la „Ieșirea din vârtej” am un ritm mai așezat. Dar câteodată tot mă întorc la stilul de care vorbești. Cumva sunt două personalități în mine. Atunci nu existau, eram mult mai pueril, copilăros, infantil. Dar totuși am făcut rost de un fel de maturitate, iar asta se simte și în narațiune.
– Nu crezi că un stil precum din „Vârtej…” poate îndepărta unii cititori?
Ba da, s-a și întâmplat asta, iar la început eram jignit de acest lucru. Dar până la urmă nu suntem la fel, eu nu pot face nimic în privința celor cărora nu le place stilul meu. Nici nu vreau să mint că eu sunt altfel. Chiar și în privința poeziei mi-am dat seama că adevărul nu stă în ceea ce-ți spune lumea. Nu pentru că ar minți, dar nici omul acela nu știe de fapt de ce-i displace ceva. Am avut o prietenă care mi-a tot spus, prin gesturi, prin cuvinte, că nu-i place poezia mea. Și odată am avut o discuție legată de un alt autor, și mi-a spus: Trebuie să te și protejezi. Și atunci mi-am dat seama că asta e problema ei, pentru că eu mă dezvelesc foarte tare sau foarte mult pentru gustul ei. Normal că mi-ar plăcea ca toată lumea să mă aclame, dar mai e mult până ajung la anvergura lui Cărtărescu, care nici el nu a ajuns aici pentru că a mințit publicul sau a fost altfel decât și-a dorit.
– Se spune despre scriitori, atunci când se vorbește despre criticile aduse operei lor, că trebuie să aibă stomac tare. Tu cum percepi criticile, ale criticilor literari sau ale cititorilor obișnuiți?
Am un orgoliu și am avut o perioadă în viața mea când am fost foarte jignit de toate criticile. Mă percepeam drept tipul care ar trebui să fie mereu în lumea reflectoarelor și uite, toți bandiții sunt împotriva mea. Dar am cunoscut în viața mea o persoană foarte matură care îmi tot zice: Tu chiar crezi că tu ești Buricul lumii? Și chiar crezi că e productiv să te tot superi? Și ce îți va aduce supărarea asta – îți va aduce succes sau te va mânca, te va consuma pe tine însuți? Și astfel cred că m-am maturizat.
– Naratorul spune că uneori relatează pe larg evenimentele, cu multe detalii, tocmai pentru a-și înțelege mai bine viața. Până la urmă, confesiunea scrisă este și o formă de mântuire, de împăcare cu traumele trecutului?
Da, cred că este. Nu este ceva vizibil, nici măcar pentru mine. Eu am fost cumva un naiv, am sperat că o să scriu acest roman și că totul se va schimba. Normal că lucrurile nu se rezolvă astfel. Părinții mei au o vârstă, aveau și atunci o vârstă și e complicat să aștepți ca un om de 60 de ani să se schimbe când nici un om de 30 de ani nu se schimbă. Aștepți de la un om să-ți cadă în genunchi și să-ți spună: ”Vai, iartă-mă!” Însă în realitate nu se întâmplă asta și nu se întâmplă nici în interiorul tău să te simți eliberat, cel puțin prin scris. S-a întâmplat însă să-mi dau seama că am scris o carte bună, îndrăznesc să spun asta. Dar acest lucru nu m-a mântuit personal, m-a mântuit poate scriitoricește.
– Au citit părinții tăi cartea?
Mama a citit-o pentru că ea e o mare cititoare, s-a lăsat cu plânsete, dar abia acum simt că se schimbă ceva și probabil, în primul rând, se apropie de un tărâm final și, în al doilea rând, totul depinde și de schimbarea mea de perspectivă. De când sunt cu Ema, ea s-a uitat peste fotografiile din albumul familiei și mi-a zis că i s-a părut interesant că mama mea este absentă. Și atunci în mine s-a răsturnat ceva, pentru că eu atribuiam mamei un păcat. Dar așa cum a formulat Ema, era de fapt o tragedie, tragedia mamei mele, care nu putea fi prezentă. Ea era mereu alături, nu era în acțiune sau în poveste. Și atunci am devenit mai iertător, nu declarat, nu imediat, pentru că asta nu e o gimnastică, când te hotărăști să faci 30 de flotări și le faci. E cumva ca ploaia, care picură și găurește suprafața pietrei.
– Plecând de la discuția de mai sus, de la începutul discuției noastre, poți să-mi răspunzi la această întrebare: te simți parte a literaturii române sau maghiare?
Mă simt din ce în ce mai mult parte a literaturii române, mai ales că îmi scriu deja a doua carte în românește (deși pe Facebook pun versuri și în românește, și în maghiară, dar mai mult în românește) și public foarte mult în Matca în limba română. Fapt este că în 2022 am fost prima dată la un festival românesc, la Poezia e la Bistrița, și după aceea, tot în același an la FILIT, și spun nu doar ca un fapt divers: realitatea ființei mele sau corporalitatea ființei mele a apărut când m-am mutat la București și atunci au înțeles mulți că omul acesta chiar există și nu este doar un redactor.
– Românii însă au o relație destul de ambivalentă cu românii de etnie maghiară. Tu cum percepi acest lucru? În carte, eroul tău, Imre, locuiește în Cluj, are mai mult prieteni maghiari, joacă fotbal împotriva românilor, atunci când se decide să găsească fericirea financiară merge la Budapesta. Care este relația lui cu românitatea?
Este o chestie de viziune. Am fost crescuți în acest spațiu, mulți mă numesc „trădător”, chiar dacă nu toți în față. Îmi dau seama din întrebări – joia trecută, am avut un eveniment în maghiară la Cluj. M-am dus acolo și m-au întrebat: ”Dar cum e la București?” Sunt întrebări despre care îți dai seama ce răspuns se așteaptă la ele. Că e rău, că ei nu înțeleg cum pot să trăiesc acolo etc.
Acum douăzeci de ani, nu m-aș fi gândit nici eu că m-aș fi mutat la București, aveam și eu aceeași viziune. M-am tot scos din viziunea asta, m-am certat mult cu părinții și cu toată lumea, de fapt, dar îmi dau seama acum că totuși Bucureștiul însemna pentru mine un fel de capitală a unei țări străine, unde mă duc după viză sau mă duc la conferințe, dar după aceea mă întorc în Ardealul meu unde sunt ocrotit. Părinții mei, fiecare în felul lui, se relaționează cumva de parcă m-aș fi mutat într-o capitală a unei țări dușmane. Mulți maghiari au trăit la București, inclusiv mulți intelectuali, dar mereu au lucrat într-o redacție a emisiunii maghiare, într-o redacție a unei reviste maghiare, fiind percepuți ca o elită maghiară care lucrează pentru maghirime. Și eu sunt primul, cred, mi s-a și spus asta, sunt primul maghiar care lucrez la o revistă românească, care nu are nimic pentru a face ceva specific pentru maghirime.
– Povestește-mi câteva lucruri, te rog, despre Matca literară? Cum a apărut această idee, a fost a ta?
Nu, nu a fost ideea mea, a aparținut lui Barna Nemethi, care e publisherul nostru. Și aici e o întreagă poveste: când ”Spledidul mistreț” a apărut în românește, doamna Irene Arsene de la Curtea Veche Publishing a făcut atât de multe pentru acest roman (a apărut și în limba engleză, au apărut și multe recenzii), iar când am ajuns la București, m-am gândit că măcar un buchet de flori să-i duc aceastei doamne, care a făcut atât de multe pentru un necunoscut. Am sunat-o și am merg la Curtea Veche cu Ema. Eu eram atunci pe un fel de pilot automat, ieșisem dintr-o viață, dintr-o slujbă, mă mutasem de la Târgu-Mureș la București, eram într-o tranziție foarte vertiginioasă. Așa că m-am dus ca un zombie, iar doamna Arsene s-a întors la un moment dat către Barna și i-a zis: ”Dar nu vrei să-l întrebi pe Peter dacă vrea să fie redactor-șef la Matca?” Așadar, ideea exista, mi-au povestit în două fraze despre ce e vorba și le-am spus că mă gândesc. Ne-am dus acasă, am chizbuit și am zis Da.
Mi-a plăcut de la început această idee a lui Barna, să nu fie o revistă strict literară și să fie o revistă frumoasă. Pentru că asta am văzut și la revistele maghiare din România și la revistele românești (cum ar fi Dilemateca sau DOR), proiecte care arătau foarte bine. Alte proiecte puneau accentul numai pe conținut și se publicau sau se publică pe hârtie de ziar. Și atunci am început să lucrăm: Barna a pornit după co-finanțări, am început să alcătuim structura revistei, dar sigur că prima idee nu este niciodată cea finală. Chiar azi am arătat la Masa rotundă a traducătorilor primul număr și numărul 4. Primul număr era ca o pilotă, era foarte mare cu Komartin pe copertă, numărul al 4-lea este cum este și azi, cu Nora Iuga pe copertă. Deci până și formatul s-a schimbat în bine, deși mie mi-a plăcut și formatul anterior, dar mi-am dat seama că nu poți să deschizi revista în autobuz.
Eu sunt un tip sociabil, cum ți-am spus mai sus, dar am început să-mi cultiv legăturile – să vorbesc cu Radu Aldulescu, cu Marius Chivu, cu Ciprian Măceșaru, Cristian Fulaș sau Ruxandra Burcescu, să-mi fac relații într-un timp relativ scurt. Iar lumea apreciază revista, eu am simțit că este o sete pentru un astfel de produs, deși există Observator cultural sau Dilema veche, am simțit că totuși e un culoar, o bandă unde poți circula cu Matca.
– Ai feedback de la cititorii revistei Matca?
Da, de unde mă preumblu eu, primesc feedback. Chiar și mama, iar asta e o schimbare foarte plăcută pentru mine, pentru că ea e o mare cititoare, deși nu citește regulat în limba română. Ea mă întreabă mereu când îi aduc Matca, că e foarte frumoasă și foarte interesantă. De câte ori m-am întâlnit cu oameni, erau încântată că se poate citi și despre film, și despre teatru, majoritatea au reacții pozitive. Am mai primit chiar pe falia asta critica sau observația că majoritatea articolelor sunt despre literatură. De atunci, cu Cătălin Cristuțiu pe copertă, s-a schimbat și acest lucru, pentru că în acel număr au fost multe articole despre cinematografie. Dacă am fi ieșit prima dată cu un număr perfect, ce-am mai fi făcut după aceea? 🙂
– Cum construiți copertele revistei? Și ele sunt spectaculoase, nu numai conținutul. Preferata mea este, de exemplu, cea cu Cristian Fulaș…
Barna Nemethi este și fotograf și el a ținut să facă aceste fotografii-portret și eu îmi dau seama că pentru o poză ca a lui Fulaș sau a Norei Iuga ai nevoie și de celălalt. Dacă celălalt nu este un om dezinhibat, creativ, un pic nebun în sensul bun al cuvântului, atunci nu o să reușești să faci o fotografie creativă, pentru că lucrăm cu oameni, nu cu natură moartă. De exemplu, Nora Iuga s-a băgat în toate hainele sau costumele sugerate de Barna, este în formă și este irepetabilă. Nu o să găsești două Nore Iuga.
– De obicei, închei interviurile de la Iași cu întrebarea: cum ți se pare FILIT-ul?
Extraordinar. Extraordinar. Cât de eliberator este acest festival, cât de dezinhibat este, în sensul bun al cuvântului, și cât de multe idei bune sunt aici, cum ar fi Noaptea Albă a Poeziei sau Serile FILIT. Scriitori celebri sunt aici, dar ce nivel de organizare există, plus un buget incredibil! Eu sunt pur și simplu fermecat de acest festival.
– Totuși, cine este, domle, Ivan Karamzov ăsta pe Facebook? Cum a apărut ideea asta?
Eu am niște blackout-uri ca om, câteodată nu înțeleg lucruri elementare. Și când a apărut Facebook-ul, eu n-am înțeles că acolo poți intra cu numele tău real. Și-atunci mi-am căutat un avatar: l-am ales pe Ivan Karamazov, pentru că e inteligent, vrea să-și ucidă tatăl, dar n-are curaj și, în sfârșit, înnebunește. Nu mi-aș dori asta, dar mă aseamăn în multe privințe.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
