Cartea Katjei Petrowskaja, ”Poate Estera”, apărută anul trecut la Editura Humanitas Fiction, este cea mai recenzată carte de pe site-ul nostru, nu mai puțin de trei editori scriind despre ea după traducerea în limba română (recenzia mea aici, a lui Dan aici, a Andreei aici). Așa că ne pregătisem întrebările încă de anul trecut, când a fost la București, am ratat acea întâlnire, așa că ne-am bucurat că ne-am găsit la FILIT Iași 2017 și am discutat pe îndelete despre cartea sa, implicațiile sale, întoarcerea în trecut, cum se raportează la ce a descoperit în amintirile rudelor sale. Un dialog foarte profund și destul de dureros, dar Katja încearcă să se împace cu trecutul și cu prezentul.
-Te-ai născut în Ucraina, Uniunea Sovietică. Ai studiat în Estonia, în Statele Unite ale Americii și în Rusia. Trăiești în Germania de mulți ani. Care este acel loc căruia îi spui ”acasă”? Întrebarea este despre ”acasă” în sens personal, dar și despre ”acasă” în sens cultural.
Nu am studiat propriu-zis în Statele Unite, este un caz tipic prin care biografia ta ți se modifică și se amplifică. Am fost doar la un curs, la un proiect școlar despre arta scrisului, așa că nu am studiat cu adevărat acolo, ci doar am făcut ceva cercetare la Universitatea Columbia timp de 4-5 luni.
Dincolo de această precizare, întrebarea ta este o întrebare capcană. Sunt atât de multe definiții ale conceptului de ”acasă” sau ”să te simți acasă”, să te simți confortabil sau să te simți protejat. Am orașul meu natal, care este Kiev, pe care-l iubesc foarte mult, desi este greu de iubit, fiind în același timp un oraș foarte frumos și foarte interesant, plin de cultură și de peisaje minunat, dar și un oraș ciudat, un oraș ostil pentru mine în acea perioadă. Părinții mei încă locuiesc acolo, dar și mulți prieteni apropiați. Este un loc pe care nici măcar nu-l poți pune sub semnul întrebării.
Un alt lucru care poate fi discutat este cel cu privire la limbă, pentru că întotdeauna ni-l setăm pe ”acasă” în funcție de limba vorbită, nu despre locul unde ne aflăm, în China sau la Iași.
Făcând o paranteză, în Iași, ieri am fost în vizită la câteva obiective istorice împreună cu un ghid foarte instruit, o tânără foarte isteață. Tinerii de aici, de la Iași, sunt cu adevărat uimitori, sunt foarte impresionată, pentru că sunt un amestec de cultură tipică de după dispariția comunismului, precum suflete distruse, literatură clasică, un câmp comun cu fostele state din Uniunea Sovietică, din nefericire, și acces la cultură prin noile tehnologii. A fost ciudat cu ghidul pentru că nu putea citi caracterele chirilice, așa că am citit eu cuvintele de acolo, în limba română, dar cu caractere chirilice și ea le-a tradus. Este și acest lucru despre ”acasă”?
În legătură cu toate celelalte locuri, mă simt ”acasă” în Berlin, pentru că acolo sunt copiii mei, familia mea, prietenii mei, e jumătate din viața mea. Încă mai am Ucraina și trecutul.
Dar, nu știu, poate că într-un fel suntem blestemați să nu avem un ”acasă” deloc sau să ne simțim ”acasă” peste tot, un preț pentru acest concept al globalizării, care înseamnă să citești totul, să folosești totul, să te plimbi peste tot, dar în același timp să fii lipsit de un singur loc, cel numit ”acasă”.
-Te-ai așteptat la succesul extraordinar pe care l-a avut cartea ta, ”Poate Estera”? Premiile, traducerile, impactul?
Desigur că nu. Pentru că dacă m-aș fi așteptat, nu aș fi scris-o.
Vorbind serios și sincer, este prima mea carte și am început să o scriu atunci când aveam deja patruzeci de ani. Aveam deja un background filologic, am avut profesori minunați și am crezut întotdeauna că eram un student slab. Aveam atâtea lucruri în mine și totuși nu le puteam aduce la suprafață, credeam că nu sunt un profesor, nu sunt un scriitor, că sunt o mamă rea. Așa că această supraîncărcare ereditară suprapusă cu faptul că nu aveam acces la niciun fel de mesaje mă făcea să nu cred în nimic.
Scriam pentru doi prieteni, scriam pentru univers, nu aveam nicio așteptare sau imaginație pragmatică asupra a ceea ce ar putea fi, și nici limba germană nu era așa de pragmatică.
Ca să răspund la întrebare, nu, nu mă așteptam, în niciun caz. Am fost cu adevărat șocată. În această piață a cărții, am fost acceptată, am fost adoptată.
Revenind și la prima ta întrebare, pentru un scriitor, iar eu sunt deocamdată scriitor al unei singure cărți, poate ”acasă” înseamnă și acest sentiment al acceptării, pentru că scrii ceva încă nescris, fiecare carte e un fel de ofrandă.
Așa că nu mă așteptam, ba chiar cred că succesul a fost un pic exagerat.
-Cartea ta a fost tradusă în aproape 20 de limbi. Ce ne poți spune despre felul în care a fost primită în diferitele culturi? Care dintre traduceri a avut cel mai mare impact?
În Germania, cartea s-a vândut nebunește, mai mult de 100.000 de exemplare, iar pentru acest gen de carte este incredibil.
Nu știu dacă e vorba neapărat de traducere sau este vorba de context, pentru fiecare țară. În Italia, de exemplu, a fost o mare discuție cu privire la moștenirea celui de-al doilea război mondial. Chiar și în Italia, chiar dacă nu s-a discutat prea mult despre asta, au existat mai multe lagăre de muncă, pentru femeile albaneze și nu numai; nu erau lagăre ale morții, dar nu este tipic unei culturi populare să discute aprofundat despre asta. Dar, în funcție de context, o carte apare și se discută masiv despre un subiect sensibil (cum ar fi aceste lagăre, cum ar fi subiectul evreiesc).
Astfel, ca exemplu, în Franța nu s-a discutat deloc despre cartea mea. Deloc, asta deși a fost publicată la o editură foarte bună, traducerea a fost de asemenea bună. În Italia, a fost nebunie, pe de altă parte, am vorbit cu 200 de copii de 17-18 ani, la fel ca și la Iași, iar eu îmi închipuisem Italia mereu ca fiind fabuloasă și stilată, toată lumea se îmbracă la modă, și totuși vorbeau toți despre cartea mea. Am fost atât de impresionată încât plângeam tot timpul.
Traducerea olandeză a fost foarte bună, cele finlandeze și suedeze au fost la fel, aproape mi-au dat premiul Nobel pentru asta. Glumesc, desigur, dar realizarea cărții a fost foarte frumoasă, poligrafică, a fost cea mai frumoasă carte pe care am văzut-o vreodată.
Într-un fel, acest fel de succes nu-l iau personal, pentru că am spus poveștile altor oameni, este un fel de moștenire de la părinții mei. Este o carte a unei ”fiice fără succes”, este o modalitate să le spun cât de mult îi iubesc.
De exemplu, un lucru ciudat pe care vreau să-l mărturisesc, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut în școală este profesorul meu de cor, el era dirijorul corului în care cântam, și acolo am învățat tot ce știu despre mișcări, ritm, despre apropierea de oameni, despre metafrază. A cânta în cor înseamnă a-ți suprima propria ta voce. Așa că nu am neapărat un ego, o prezență macho, știu mai degrabă că reprezint ceva.
-Ce ne poți spune despre felul în care a fost recepționată ”Poate Estera” în Ucraina? A fost bine primită? Ai avut și un feedback negativ, au exista discuții, polemici?
Este greu de spus, au fost doar două lecturi publice în Liov (Lemberg), au fost două lecturi publice în Kiev, câteva interviuri, s-au vândut în jur de 4.000 de exemplare, care este absolut incomparabil cu Germania, dar e vorba și de situația cărților și literaturii din Ucraina. Este, totuși, o carte tradusă în ucraineană, nu în rusă.
Într-un fel, sunt mulțumită și nemulțumită în același timp, pentru că mulți oameni, la care îmi doream să ajungă cartea, au citit-o, dar au citit-o și mulți la care nu speram să ajungă, dar sunt totuși puțini. De asemenea, nu se discută prea mult pe subiecte sensibile, nu este vorba așadar strict de cartea mea.
Cartea mea este despre locuri uitate și despre lucruri uitate, care încep să revină în mintea oamenilor. De aceea, receptarea în Ucraina este un subiect foarte dificil, pentru că însăși Ucraina se află într-o situație dificilă, așa că volumul a ajuns la oameni la care trebuie să ajung, dar nu mai mult.
În schimb, ceea ce s-a întâmplat în Europa mi-a întrecut așteptările, cartea a fost citită de foarte mulți oameni, la care nu mă așteptam să ajungă cuvintele mele și să se simtă cumva implicați. Este întotdeauna mult mai dificil cu apropiații tăi, cu oamenii tăi: pentru ei, eu sunt din Germania, pentru ei, sunt prea rusoiacă, pentru ei, sunt evreică. Serhiy Zhadan a fost primul care a citit cartea mea, la începutul războiului din Estul Ucrainei, și a fost foarte-foarte impresionat. Titlul recenziei sale a fost ”Poate despre noi”. Am fost chiar șocată de asta, pentru că în Europa lumea a înțeles de la început că volumul este despre noi, despre fiecare dintre noi. În Ucraina, a existat o tendință în care se spunea că este o poveste evreiască. A existat un grup de traducători din germană, care mi-au spus: Ești vorbitoare de rusă, scrii în germană, ce treabă ai cu Ucraina?
Totul reprezintă o tragedie ucraineană, pentru că nu ar trebui să existe oameni care să pună sub semnul întrebării fiecare persoană care nu este ca ei, care să pună întrebări precum de ce ești aici, care este povestea ta și de ce vorbește rusește sau orice altceva.
-Cât de greu ți-a fost să te întorci în trecut sau să îl descoperi, din punct de vedere spiritual?
Nu m-am întors în trecut, trăiesc cu el. E greu să trăiești în Berlin și să nu te gândești la trecut: mergi pe străzi și ai acele stolperstein, pietre de aur în caldarâm, una dintre cele mai interesante memoriale sau monumente în memoria oamenilor care au murit. Cele mai multe sunt puse în memoria evreilor care au murit în Holocaust, dar și în cea a comuniștilor, a membrilor diferitelor partide etc. Poți vedea aceste pietre, dar nu este o crimă dacă nu le vezi. Este la fel cum ne comportăm cu istoria: totul aici este un cimitir, într-un fel. Istoria nu este ceva ce trebuie să descoperi, este peste tot.
Este vorba de propria perspectivă asupra istoriei. Mama mea, profesoară de istorie în Uniunea Sovietică, mi-a spus întotdeauna adevărul, știam mereu ceea ce guvernul nostru nu ne spunea, este o lecție catastrofică continuă și era necesar să mă apăr mereu. Tatăl meu, la fel, îmi spunea mereu totul, fie că vorbim de sinuciderea lui Maiakovski, despre revoluția utopică, despre industrializare sau despre cele 6 milioane de morți în foametea din Ucraina.
Așa că da, a fost foarte dificil să cercetez, am ezitat foarte mult, pentru că îmi doream să fac ceva frumos în viața mea, să fac poezie sau ceva de genul ăsta. Nu a fost ușor, pentru că să vorbești despre acest subiecte este ca și cum ai multiplica violența. Am ezitat între a spune tot ceea ce-mi stă pe suflet și a nu spune nimic.
Am discutat ieri despre Șalamov, care a scris doar despre Kolîma, despre moartea nebunească a unor oameni frumoși sau despre moartea unor oameni teribili. În același timp, una dintre principalele sale declarații a fost: ”Nu vreau să știe nimeni despre asta.”
Astfel, dacă ești cu adevărat vulnerabil, intervine mereu un fel de întrebare, de problemă: Cum să mă confrunt cu această interdicție auto-impusă, cu acest ”nu mă pot uita la asta”? Și nu este nicio caracteristică sadică, nici sado-masochistă, să te confrunți cu durerea altor persoane.
-Cât timp ți-a luat să cercetezi arhivele, să descoperi, să cauți amănunte despre familia ta, chiar din relatările rudelor apropiate? Cu alte cuvinte, cât timp ți-a luat să scrii cartea asta, începând de la primele documente descoperite până la publicarea efectivă?
Este o întrebare foarte dificilă, pentru că, de fapt, am știut multe povești de la familia mea, din copilărie, și de aceea, cartea este un amestec de legende care mi-au fost spuse în copilărie. Cu alte cuvinte, am început să scriu la cartea asta când eram încă la grădiniță 🙂 .
În ceea ce privește arhivele, nu mi-a luat așa de mult timp. Am împrumutat povești din ziare la sfatul fratelui meu încă din anii 1990, când eram la Moscova, așa că au existat perioade în care găseam povești ce meritau să fie puse în carte, perioade în care nu mă preocupam.
Am început să înregistrez memoriile părinților mei acum aproximativ 20 de ani, dar nu mă gândeam la această carte, ci voiam să scriu despre anii ’50-’60 din Uniunea Sovietică întrucât credeam că s-a scris puțin despre acea perioadă.
În total, am scris în mod continuu aproape patru ani și este foarte mult pentru o carte așa de mică. Am rescris fiecare text de mai multe ori, am avut aproape 70 de texte mici și căutam o metodă de a scrie fiecare text în sine, pentru că fiecare era diferit. Era foarte ciudat, pentru că aveam o singură rețetă de a scrie și trebuia să mă împac cu ea, dar nu era ușor. Să spunem că trebuia să scriu despre mătușa mea, dar povestea mă ducea în cu totul altă parte. La fel, în anumite pasaje, materialul istoric m-a copleșit, m-a cucerit. De exemplu, despre Babi Yar, am citit foarte multe lucruri, am căutat și cercetat cărți de istorie, dar trebuie să înțelegeți că nu sunt istoric și a trebuit să mă apăr, nu am reușit să văd toate arhivele.
Există un capitol despre o arhivă la care nu am ajuns, pentru că am simțit că nu pot să o fac, m-ar fi afectat prea mult. De exemplu, la această arhivă din Lubianka, Moscova, nu am putut să intru și am știut că nu e profesionist din partea mea. Dar am avut noroc că am găsit aproximativ aceleași documente în Germania, pentru că Ambasada Germană a strâns toate articolele rusești și germane despre cazul unchiului meu, în Berlin.
-Poate cele mai dificile momente au fost acelea în care a trebuit să-ți rogi rudele să-ți spună amănunte despre un trecut dureros, găsim astfel de momente și în cărțile Svetlanei Aleksievic. Mulți supraviețuitori se retrag în ei înșiși, la fel cum a făcut-o și bunicul tău. Au existat cazuri în care sufletul a fost total deschis, în care ei și-au dorit să se confeseze?
Părinții mei au fost foarte deschiși, chiar prea deschiși, ”mă omorau” cu tot felul de povești dramatice. Așa că, încă de la început, am știut multe lucruri, dar poate nu despre familia mea, iar acesta este un lucru interesant: ei îmi povesteau despre represiuni, despre prieteni. De exemplu, pentru tatăl meu, suferința poporului polonez era mult mai importantă, era mult mai importantă suferința altor oameni. Poate și din cauza că se puneau pe ei înșiși în contextul evreiesc, deși cu toții aveau rude care au murit la Babi Yar. Este un lucru foarte ciudat să pretinzi că nu ești o victimă. De aici a venit și ideea primei mele cărți, aceea în care oamenii care au fost victimizați în regimul sovietic au pretins mereu că ei sunt liberi.
Nu prea am avut întâlniri cu supraviețuitori ai acestor perioade. Mereu am fost un ascultător la mâna a doua a unor astfel de povești, părinții mei au fost copii ai războiului și ei mi-au povestit multe din ele.
De asemenea, a trebuit să mă întâlnesc cu oameni, care aveau o adevărată carismă în a povesti.
-Cât de multe știu tinerii din Ucraina despre Holocaust? Este Holocaustul predat în școli? Este responsabilitatea ucrainenilor în privința Holocaustului recunoscută și asumată?
Este o întrebare foarte dificilă pentru că nu le știu pe toate 😉 Când eu am fost la școală, nu exista nici măcar un rând despre Holocaust în manuale, ceea ce era surprinzător, pentru că toată populația evreiască din orașul meu a fost ucisă în timpul războiului.
Iar în acest moment, există un manual suplimentar, un curs suplimentar, impus de comunitatea evreiască și care a fost preluat, din câte știu, de un număr mare de școli. Eu personal nu am văzut acest manual. Este însă aproape imposibil să nu cunoști despre asta în prezent, măcar pentru că există comemorări ale masacrului de la Babi Yar.
Chiar și viața mea s-a schimbat, pentru că anul trecut, în Bundestag, la sfârșitul lui septembrie, am fost invitată de Joachim Gauck, președintele Germaniei, să zbor împreună cu el la Kiev, el devenind primul președinte al Germaniei care a ținut un discurs la Babi Yar. Și a început cu textul meu, lucru de care am fost foarte impresionată.
Așadar, sunt fragmente de discuții peste tot, sunt profesori universitari, la Lemberg, la Kiev, la Odessa, sunt inițiative locale, monumente, sunt mulți străini, sunt multe cărți publicate, dar nu știu dacă există o schimbare cu adevărat sau nu. Este greu de spus, dar au existat, în timpul acestor comemorări, din ce în ce mai mulți oameni prezenți. În același timp, nu știu dacă această prezență masivă este conectată cu responsabilitatea.
Anul trecut, când s-au comemorat 75 de ani de la masacrul de la Babi Yar și erau foarte mulți oameni, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko, a ținut un discurs și era o șansă să spună ceva despre responsabilitate, despre motive. Nu a făcut-o.
Cred că maturitatea fiecărei națiuni are de-a face și cu simplul fapt al recunoașterii că a făcut greșeli în trecut, pentru că fiecare națiune a avut cetățeni răi. Ucraina nu poate construi democrația și, în același timp, un stat național, este o contradicție.
-Babi Yar are o corespondență similară în România, la o scară mai mică, dar la fel de teribilă, ”trenurile morții” din zona Iași, în care au fost uciși mai mult de 2.500 de evrei. Ai cunoștințe despre aceste crime?
Cunosc subiectul, chiar am văzut un film pe această temă acum câțiva ani, dar nu știu suficiente lucruri. De altfel, am venit la Iași și pentru a afla mai multe, știu că la Muzeul Literaturii există în această perioadă și o expoziție despre istoria evreilor din Iași. De altfel, Este foarte interesant să fiu aici, pentru că se vorbește rusește în jurul meu, nu am fost niciodată în Moldova, deși țara mea natală se învecinează cu ea, vreau să vizitez și câteva mănăstiri.
Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin.)
