Sunt un pasionat al călătoriilor și al cărților de călătorie, așa că, după ce am citit „Un atac de panică”, volumul lui Ionuț Șendroiu apărut de curând la Editura Humanitas, am citit rapid și „Navetist la tropice”, apărut la aceeași editură și m-am gândit la un interviu cu autorul – oare ce l-a îndemnat să ajungă în Africa, pe o navă de foraj, oare cum e viața pe o astfel de navă, oare cât de fascinantă și exotică este Africa?
Scriam când am citit „Un atac de panică”, printre altele:
„Medic pe navele de foraj maritim, pline de oameni din toate colțurile lumii și pline de evenimente incredibile, Ionuț Șendroiu își folosește experiențele vieții, dar și pe cele literare pentru a oferi un microroman despre felul în care pandemia și restricțiile ei au influențat aventurile peste mări și țări ale acestor oameni foarte curajoși, plecați în lumea largă pentru a câștiga bani. Aceste personaje fabuloase și complet diferite se întâlnesc în aeroportul din Amsterdam, de unde pleacă spre Ghana, pentru a ajunge pe o platformă de foraj maritim, în largul Oceanului Atlantic, și care trebuie să treacă și prin testările Covid, și prin exotismul unei lumi complet noi (pentru majoritatea), și prin miștourile colegilor față de „boboci”, ascultând în același timp povestiri fantastice ale unor veterani care au trecut prin evenimente demne de istorisit și de hiperbolizat.”
Iată ce a ieșit, vă recomand să citiți și interviul, și cărțile lui Ionuț Șendroiu:
– Te-au inspirat personaje sau evenimente reale când ai scris „Un atac de panică”?
Enorm. „Un atac de panică” este, practic, o poveste de la job. Pe scurt, un coleg de serviciu face un atac de panică într-un moment extrem de nepotrivit, în timpul unei misiuni în sudul Ghanei. Din păcate, şi naufragiul din estuarul fluviului Congo şi scufundarea elicopterului în Mediterana de Est, descrise ȋn carte, sunt tot evenimente reale. Tot amintiri de la locul meu de muncă, să le spunem aşa…
– Cât de mult te-ai inspirat din volumul de memorii/jurnal de călătorie „Navetist la Tropice” în scrierea acestui roman?
Planul inițial era ca „Un atac de panică” să facă parte din „Navetist la tropice”, doar că textul a ieșit disproporționat de lung față de restul poveștilor incluse în Navetist. Am încercat să mai tai din el, ca să-l fac să încapă, dar nu mi-a plăcut ce a ieșit, așa că l-am publicat separat.
– Cum a fost trecerea de la non-ficțiune la ficțiune?
Păi, nu a fost nici o trecere. Ambele cărți sunt non-ficțiune, de fapt. E drept, Navetistul a fost publicat în colecția Memorii/Jurnale/Călătorii, ceea ce nu e chiar aşa de rău, în sensul că textele reprezintă o selecție de amintiri, au la bază un fel de jurnal, iar acțiunea se petrece prin diverse țări, în care autorul călătorește. Pe de altă parte, poveștile nu sunt centrate pe descrierea locurilor vizitate – oceane, porturi, diverse oraşe – ci pe intrigă și personaje. Nu relatez impresii de călătorie, derulate pe mai multe zile sau săptămâni, ci doar anumite scene, strict limitate în timp, despre care consider că înmagazinează ceva aparte din specificul lumii respective. De aceea zic că ar fi mai degrabă vorba despre non-ficțiune. În plus, amatorii de carte de călătorie ar putea fi dezamăgiți de abordarea asta. De exemplu, în cele trei povestiri despre Egipt din „Navetist la tropice” nu se vorbește nici despre faraoni, nici despre civilizația coptică sau islamică, ci doar despre o pisică portocalie, o dansatoare din buric și un meci de fotbal. E drept, fiecare dintre aceste povești e o incursiune în diferite pături ale societății egiptene contemporane, de la docherul care încarcă țevi pe o barjă din Port Said la familiile înstărite care își permit să organizeze nunți opulente ȋn restaurantele de fițe din Cairo. Nu am pretenția că aceste poveşti ar reprezenta o radigrafie obiectivă, ci reflectă societatea egipteană așa cum am perceput-o eu, la momentul respectiv. La final, însă, fiecare cititor va rămâne cu o senzație diferită despre Egipt, în funcție de cum a digerat aceste povești.
– Ai avut de prima dată ideea de a te introduce în povestea din „Un atac de panică”? Întreb asta pentru că, la un moment dat, naratorul spune că lucrează la „Navetist la tropice”, un volum de proză scurtă…
Ha ha, nu! Chiar cu asta m-am ocupat în timpul celor două săptămâni de carantină la Takoradi: am lucrat la „Navetist”. Acolo am scris, de exemplu, capitolul despre Regele Luxemburgului. Mărturisesc că am introdus informația asta și pentru a face puțină reclamă Navetistului, dar motivul principal a fost acela de a preciza cu ce-mi omoram timpul în lungile zile de carantină.
– Cât de multă omenie – cum spune Radu Paraschivescu în prezentarea de pe coperta a patra a romanului și cum reiese înduioșător din ultimele pagini ale acestuia – există pe platformele de foraj maritim?
Sunt de acord că, la prima vedere, pare paradoxal. Muncitorii respectivi provin din culturi diferite, de pe continente diferite, au religii, obiceiuri și aspirații complet diferite. Până și dilemele lor sunt diferite. Sondorul scoțian, de exemplu, dorește să-și tatueze sigla echipei Celtic Glasgow peste un tatuaj mai vechi cu nick-name-ul fostei, dar acum fosta dă semne de împăcare, iar el încă o mai iubeşte și nu știe ce să facă. Sondorul egiptean, ȋn schimb, vrea să plece cu toată familia în pelerinaj la Mecca, dar nu ar vrea să o ia și pe soacră-sa, deoarece se mișcă greu și poate pierd naibii avionul. Practic, cei doi nici nu au cum să discute unul cu altul despre ceea ce-i macină, fiecare ar considera problemele celuilalt complet cretine. Sunt din filme total diferite, Pulp Fiction și Casablanca.
Dar, pe de altă parte, navele de foraj reprezintă un loc de muncă ceva mai plin de adrenalină decât, să zicem, o clădire de birouri din Cluj-Napoca. Bărbații ăștia depind unii de alții pentru a evita accidente, potențial letale. Gândește-te că ei lucrează pe o instalație conectată cu un rezervor de gaz exploziv de, hai să spunem, un miliard de metri cubi, aflat la nu știu ce presiune îngrozitor de mare la o mie de metri sub fundul oceanului, care, în zona aia, are o adâncime de 800 de metri. O eroare poate transforma ditamai nava de foraj într-un dop de șampanie, iar conștientizarea faptului că asta îi poate face pe amândoi bucăți, le ameliorează, cumva, nivelul de empatie pe care îl au unul față de celălalt. Dacă revenim la clădirea aia de birouri din Cluj, da, muncitorii de pe navele de foraj, deși provin din lumi diferite și au foarte puține lucruri ȋn comun, probabil că țin mult mai mult unii la alții.
– Ți s-a părut un efort complicat ca un medic să treacă la masa de scris, la literatură?
Deloc. Încă de pe vremea când eram rezident aveam o rubrică permanentă în Aspirina Săracului (un săptămânal satiric patronat de Mircea Dinescu), în care povesteam diverse întâlniri de gradul trei de prin dispensarele sătești din România. De exemplu, cu sugari de câteva luni, ale căror râgâituri emanau un intens damf de usturoi, fiind hrăniți cu cârnați. Rubrica se numea Fosfatul Medicului și am continuat să o țin cam până când am plecat în Nigeria. Dealtfel, o parte din textele cuprinse ȋn Navetist la tropice (cele care au ca subiect Nigeria, de exemplu) au fost publicate parțial în Plai cu boi prin 2007 și 2008. După ce Plai cu Boi a tras oblonul, am publicat diverse experiențe din Africa de Sud și Angola pe Daily Cotcodac, un blog comun cu texte umoristice, la care contribuiam mai mulți autori. Desigur, nu pot spune că povestioarele de atunci aveau vreo legătură cu literatura, dar se ȋncadrau în mod sigur la categoria „medic la masa de scris”.
– Care este felul de mâncare preferat din cele întâlnite peste mări și țări, prin Africa sau Asia?
Pentru că întrebarea ta se referă atât la Asia cât și la Africa, am să răspund că Babotie, o delicatesă sudafricană, preparată cu mirodeniile sclavilor malaezieni aduși de olandezi în regiunea Capului în secolele XVII și XVIII. E un fel de musaca africană cu condimente din sud estul Asiei, nu pot detalia mai mult, că deja salivez. Dacă vrei să guști un babotie ca lumea, trebuie să mergi ȋn anumite bodegi din Bo-Kaap sau Cape Malay, cartierul malaezian al CapeTown-ului. Important e să nu mergi vinerea, că e închis și să iei cu tine o sticlă de vin roșu , că ei nu vând alcool, fiind musulmani.
– Ai recomanda unui călător pasionat, dar mai puțin curajos, o călătorie în Africa neturistică și unde?
Pentru a vizita Africa ai nevoie mai degrabă de curiozitate decît de curaj. Atunci când curiozitatea crește peste un anumit nivel, vine la pachet cu o doză bună de curaj. Uneori, combinația asta e suficientă să te convingă să pleci. Călătorului de care zici i-aș recomanda, pentru început, să se limiteze la Africa turistică – Tanzania, Kenya, Uganda, Africa de Sud și Namibia – deoarece toate aceste țări „turistice” au şi foarte multe zone neturistice.
– Este Africa atât de exotică pentru un român ajuns acolo pentru prima oară?
Este. Nu uita că implică și un fel de călătorie în timp, care se suprapune peste distanța parcursă. Adică, te scoate din zona de confort și în timp și în spațiu. Apoi, mirosurile, insectele, sunetele, forfota. Umiditatea sau lipsa ei. Cerul, noaptea, șocant de clar și plin de stele – când ȋl priveşti, ai impresia că pluteşti prin cosmos. E o avalanșă de senzații diferite care te lovesc în același timp, unele complet noi. O grămadă de treabă pentru creier.
– Românii au o adevărată pasiune pentru țuică, au o adevărată artă pentru prepararea acesteia. Din cartea ta, am aflat despre țuica de curmale. Chiar există, cum se prepară?
Se înlocuiesc prunele cu curmale, restul procesului e identic. La final, trebuie consumată nu doar cu moderație ci și cu foarte mare atenție, deoarece în țările bogate în curmale distracția asta te poate costa nişte ani oribili de pușcărie.
– Cât de complicată a fost perioada pandemiei pentru operațiunile de foraj pe mare?
Al dracului de complicată. Să fii blocat pe o navă cu drapelul galben arborat în rada unui port dintr-o țară aflată în lock-down total, eventual situată la două oceane distanță de țara ta, e o provocare destul de dură, din punct de vedere psihologic. Apoi, să nu uităm că, la începutul pandemiei, dispozitivele cu care se recolta exudatul nazal erau extrem de groase și rigide.
– Ce mai pregătești în perioada următoare? Ești iar pe mare, te gândești la o nouă carte?
Sunt iar pe mare, într-adevăr, dar mă gândesc la o carte a cărei acțiune să se petreacă ceva mai mult prin România. Dar în care voi povesti și despre babotie, promit.
– Mulțumesc!
(Fotografie cu autorul aparținând scriitorului Ionuț Șendroiu – pe fundal este farul din Jamestown, o suburbie a capitalei Accra, locuita preponderent de pescari. Sublinierile și titlul ne aparțin.)
