Despre un alt subiect minor. Sunt fascinat de diverse aspecte ale afişării în plan simbolic şi public a puterii. Unul dintre acestea este mănunchiul de chei.
Chiar am un coleg căruia pe această cale ţin să-i mulţumesc, care m-a inspirat. Omul deţine o impresionantă colecţie de chei cu care se afişează peste tot. Îmi dau seama că este el de la 20 de metri. Urcând scările cheile zornăie impersonal şi rece urlând a putere. Puterea de a deschide uşi. Păşind pe holul întunecos pot să mă feresc de el căci cheile îmi semnalează exact unde se află, viteza cu care se deplasează şi direcţia pe care o urmează.
Mănunchiul de chei ca un sonar?
Cheia este însă simbolul puterii de aceea devine un accesoriu indispensabil celor care vor să–şi arate puterea. Nu degeaba posesorii de maşini luxoase, telefoane scumpe şi gagici siliconate posedă multe chei (cheia de la Mercedes, cheia de la yacht, cheile de la vilă, cheile de la seif). Spune-mi câte chei ai ca să-mi formez o părere despre puterea pe care o ai. Nu degeaba domnitorii şi boierii valahi aveau angajate persoane de încredere care deţineau la curţile lor funcţia de chelar. Probabil că aceştia au adunat mari averi având în vedere calitatea lor de a păstra cheile curţilor dar si posibilitatea de a face trafic de influenţă.
Recunosc că în mod inevitabil şi eu am un astfel de mănunchi de chei pe care însă nu suport să le car după mine. Mai am şi doua brelocuri (efigia lui Francisco Franco şi unul adus de la o mănăstire grecească, ce alăturare ciudată, dar creştină căci Franco a fost un fervent catolic) care îngreunează suplimentar legătura formată din 5-6 chei şi-mi trage pantalonii în jos. Când sunt nevoit să le car după mine îmi e frică să nu le pierd căci nu mă pot aşeza la nici o masă cu ele în buzunare.
Nu degeaba simbolul Convenţiei Democrate a fost cheia. Una cu dinţii stricaţi care nu a deschis cine ştie ce uşi, poate doar pe cele ale puterii pentru cei care s-au cocoţat la timp în acel vehicul politic.
Bingo!
Intr-o alta ordine de idei, făcând o piruetă de 180 de grade (şi nu de 360) salut reapariţia Tele Euro Bingo Show. Cred că această mascaradă televizată cu numere, apartamente, bani este o irupţie ciclică în România, o dovadă a involuţiei noastre mentale. Din zece în zece ani revenim la vechile obiceiuri apelând, pe timpuri de criză şi nevoi, la noroc, singurul care ne poate salva de la soarta noastră ciudată şi crudă. Acum câteva zile la doi metri de măsuţa de unde se vând biletele foarte ieftine de bingo se afla amplasată o măsuţă a unei mănăstiri-biserici care încerca să atragă fonduri pentru o renovare. Mă întreb unde ar fi fost şansele mai mari de câştig?
