Drumul de la aeroportul Narita pana la Hiroshima l-am facut in doua segmente, cu trenul rapid. De la Narita am luat Narita Express pana la Shinagawa (cam o ora) si apoi expresul Shinhasen pana la Hiroshima, drum de vreo patru ore. Distanta totala in jur de 800 de kilometri, viteza maxima a trenului fiind de vreo 250 de km/h.
Despre punctualitatea trenurilor japoneze s-a scris mult si nu are rost sa repet. Ceea ce mi s-a parut imbunatatit oarecum fata de vizita mea precedenta in Japonia este semnalizarea trenurilor si a peroanelor in engleza, care era practic inexistenta acum sapte ani. Trenurile cu care am mers eu au locuri rezervate, iar peroanele au marcate locurile exacte unde opresc trenurile si numarul vagonului, asa incat fiecare pasager se suie in tren fara probleme in vagonul in care a rezervat locul. Pana si locul in care se sta la coada (daca exista coada) este marcat pe peron. O societate ultra-ordonata.
In tren prize pentru calculator si legatura la Internet, dar trebuie sa ai un card cumparat in avans cu unul dintre providerii japonezi pentru a accesa Internetul. Unele trenuri marcheaza si avansul pe traseu, la fel ca in avioane. Mesajele sunt in japoneza si in engleza. Fete cu carucioare cu mancare, bauturi si cafea strabat in permanenta vagoanele. O cafea costa vreo sapte dolari (voi spune mai tarziu ceva despre preturi, nu este asa de rau cum suna) si este proasta ca orice cafea de tren, asta este probabil ceva international. Aflat dupa vreo 20 de ore in avioane si aeroporturi am riscat si m-am pacalit. Cea mai buna cafea pe care am baut-o in Japonia de altfel a fost de la Starbucks.
Drumul strabate de la vest spre est insula Honshu, cea mai mare insula a Japoniei. Sunt cateva opriri pe parcurs, nume cunoscute ale unor locuri pe care nu am ajuns insa sa le vizitez: Kyoto, Osaka, Kobe. Garile sunt aproape standard, par toate o replica a celeilalte – aceleasi chioscuri, aceleasi scari rulante, Acelasi public linistit, care pare a nu se grabi sau impinge niciodata, aceleasi panouri cu inscriptii, si aceleasi caractere indescifrabile.
In ziua cand am venit era o vreme splendida, in ziua cand m-am intors era mohorat si intunecat. Peisajul vazut din goana trenului este 50% urban, 25% natura civilizata, si 25% tuneluri. Pentru a dobandi viteza si siguranta traficului specifica Japoniei drumul a fost proiectat sa strabata orice obstacol natural ivit in cale. Nu se vede aproape de loc din tren natura in starea ei originala, tot acest traseu de sute de kilometri este un traseu complet cucerit la bine si la rau de civilizatie. Arhitectura zonelor urbane este destul de standard.
Intrarea in Hiroshima nu arata prea diferit de periferiile celorlalte orase vazute din goana trenului. Diferenta este ca aici am coborit si de aici am inceput cunoasterea Hiroshimei. Prima surpriza ne astepta pe peron.
