Withnail & I (1987)
Regia: Bruce Robinson
Distribuția: Richard E. Grant, Paul McGann, Richard Griffiths
‘Withnail & I’ face parte din categoria acelor filme în care pot aprecia multe detalii, aspecte artistice și tehnice, dar a căror vizionare este pentru mine o experiență neplăcută. Au trecut vreo două zile de când l-am văzut, adică destul timp pentru ca să se sedimenteze primele impresii, și în memorie filmul rămâne la fel. Dacă ar fi să trebuiască să aleg două expresii pentru a-l caracteriza, acestea sunt ‘făcut cu meșteșug’ și ‘dezgustător’. Observ pe IMDB că filmul are un grup fidel de admiratori, ceea ce se cheamă un statut de cult, amplificat de faptul că regizorul sau, Bruce Robinson a făcut până acum doar patru filme, deși a trecut pragul vârstei de 70 de ani. Am mai văzut unul dintre ele, avea o temă oarecum similară – o viață distrusă de abuzuri de substanțe, filmul fiind inspirat de un personaj real. Acolo Johnny Depp salva filmul. Și aici se întâmplă cam același lucru. Un film pe care am avut multe motive să-l văd, dar a cărui vizionare a fost un chin.
‘Withnail & I’ este realizat în 1987, dar acțiunea se petrece în 1969, anul în care Londra era una dintre cele două capitale ale revoluției culturale pop. Eroii sunt doi actori care nu reușesc să capete roluri și își petrec timpul între rare telefoane sau încercări de a telefona agenților lor, bându-și creerii într-un apartament închiriat devenit în mod treptat un fel de tomberon de gunoi. În criză de bani pentru a continuă alimentarea cu lichide, acceptă ocazia de a petrece un weekend la țară, în casaunchiului unuia dintre ei. De aici filmul se transformă într-un fel de comedie de situații pe marginea conflictului cultural între cei doi tineri care declamă teatru aflați fiind în stări de diferite grade de beție și localnicii prea puțin bucuroși de oaspeți, pigmentat de o intrigă secundară în care este implicat unchiul cu tendințe homosexuale neîmpărtășite însă de tineri.
S-ar putea că eu să fiu de vină, sau mai bine zis lipsa mea de rezonanță la un anumit fel de umor englezesc, cel care acordă atenție doar personajelor și situațiilor, considerând că, în definitiv, orice poveste sau lipsa de poveste cinematografică poate fi etichetată și plasată pe raftul absurdului. Așa cum am menționat sunt în film multe detalii și scene memorabile: cele din mașina (o rablă, dar Jaguar!), confruntarea cu găina în fermă, scena finală. Interpretarea este de primă clasă: Richard E. Grant pare să-l prevestească cu vreo 2-3 decenii în avans pe Benedict Cumberbatch, iar rolul sau din film este o versiune de tinerețe a rolului din ‘Can You Ever Forgive Me?’. Îi dau o replică excelentă Paul McGann și Richard Griffiths. Cu toate acestea, niciunul dintre eroi nu crează empatie. Filmele Noului Val francez, de exemplu, abundă în asemenea eroi, dar în cele mai multe cazuri spectatorii se recunosc în ei, se pot identifica cu ei. Nu aici. Toate calitățile cinematografice nu au reușit să ma facă să trec peste atmosfera sordidă, și să-mi compenseze indiferența pentru povestea neinteresantă a unor vieți irosite în băutură. Nu pot să recomand filmul.
