Toni Erdmann (2016)
Regia: Maren Ade
Distribuția: Sandra Hüller, Peter Simonischek, Michael Wittenborn
Au trebuit să treacă patru ani de la premieră și să vină o epidemie peste lume pentru a ajunge să văd ‘Toni Erdmann’, filmul german scris și regizat în 2016 de Maren Ade, film care a surprins branșa cinematografică și a lăsat puțină lume indiferentă. Mulți au îndrăgit acest film, l-au găsit original și i-au descoperit calități cinematografice și emoționale deosebite. Au fost însă și destui spectatori care au ieșit dezamăgiți de la vizionare și au întrebat cu voce tare de ce se face atâta zarvă in jurul lui. Impresia mea după această vizionare relativ târzie înclină net de partea celor care au îndrăgit acest film, dar cred că pot înțelege și rezervele celorlalți.
Povestea din ‘Toni Erdman’ pare a mai fi fost spusă de câteva ori și tema filmului este familiară și Hollywood-ului și cinematografiei de artă europeene. Un tată ieșit la pensie are o relație incomodă cu fiica sa, consultantă corporatistă super-eficientă. O vizitează inopinat în România neo-capitalistă unde această lucrează și descoperă că viața fetei este irosită între ore fără sfârșit petrecute în ședințe de afaceri și surogatele vieții de tânăr profesionist angrenat în afaceri (recepții, restaurante, ‘team-building’, sex fără dragoste, ocazional droguri). Încercările tatălui de a ii atrage atenția asupra fleacurilor care fac că viața să merite să fie trăită sunt în disonanță și cu ambițiile și cu stilul de viață al fiicei. Drumul spre miezul viu al sufletului și spre trăirile adevărate este barat de mai multe carapace care trebuie străpunse și ambalaje artificiale care trebuie abandonate (unele la propriu).
Original in acest film este modul in care este spusa povestea si felul in care este interpretata, mai ales de actorul care joaca rolul principal. Peter Simonischek nu are nici carisma unui Gerard Depardieu si nici inocenta unui Tom Hanks, si prezenta lui in birourile firmelor sau la receptiile la care il taraste fiica sa pare perment disonanta, dar totusi este acceptat – din politetea romanilor fata de straini, din conveniente sociale. In fapt, ceea ce il intereseaza este doar sa ajunga la inima fiicei sale, interpretata de Sandra Huller, cu un amestec de singuratate si falsa incredere in sine. Este o poveste de dragoste paterna si o critica sociala, dar mai ales morala, a mediului capitalist si a asa-zisei culturi corporatiste, a efectelor acestora asupra celor care isi vand sufletele pentru cariere in acest mediu. Dialogurile scrise de Maren Ade si felul in care isi pune in scena povestea, inclusiv descrierea credibila a fundalului romanesc in care se petrece cea mai mare parte a actiunii, reusesc sa faca filmul sa depaseasca nivelul unei melodrame moralizatoare si sa creeze un film cu doua personaje din doua generatii diferite, care raman cu noi dupa vizionare.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
