The Party (2017)
Regia: Sally Potter
Distribuția: Timothy Spall, Kristin Scott Thomas, Patricia Clarkson
Formatul filmului britanic „Petrecerea” regizat de Sally Potter este destul de neobișnuit. Durata totală a filmului este cu puțin peste o oră, ceea ce plasează filmul în categoria metrajelor medii care nu este foarte populară în zilele noastre. (Ce ciudat îmi sună acum termenul ‘metraj’ aplicat filmelor!) Este chiar mai scurt decât ceea ce ar fi o piesă de teatru filmată, deși din multe alte aspecte pare a fi exact asta. Toată acțiunea are loc în interiorul și în grădina unei case londoneze. În total apar șapte personaje pe ecran (pe scenă dacă doriți). De fapt, cea mai apropiată creație cu care să compar filmul ar fi piesele lui Yasminei Reza și, mai ales, „Dieu du carnage”, care a inspirat filmul „Carnage” în regia lui Roman Polanski. Și totuși, „Petrecerea” se bazează pe un scenariu original scris de regizoarea filmului, Sally Potter. Acum, că filmul a ieșit primul, poate că teatrele din West End vor aduce pe scenă piesa inspirată de film.
Eroina principala, Janet (Kristin Scott Thomas) este parlamentar britanic în opoziție, care trăiește ceea ce ar trebui să fie una dintre cele mai bune zile din viața ei. Ea a fost numită ministru în acea instituție britanică ciudată, numită „cabinetul de umbră” – o oglindă a guvernului real format din politicieni de opoziție pentru a arăta public alternativa democratică. Ea se află pe calea ascendentă cu șanse de a deveni, poate, următoarea Margaret Thatcher. Este organizată o mică petrecere cu familia și prieteni apropiați, dar pe lângă evenimentul principal de sărbătorit, familia și prietenii ei au anunțuri proprii de făcut care vor schimbă complet cursul zilei și al întregilor vieți ale personajelor. Suntem martorii uneia dintre aceste situații în care evenimentele scapă repede de sub control, căsătoriile și vechile prietenii sunt rupte, iar măștile convenționale cad complet datorită dezvăluirii secretelor ascunse din prezent și din trecut.
Muzica joacă un rol esențial în film. Discuri de vinil alese dintr-o cutie de lângă pick-up-ul din salonul casei vor asigura fondul muzical aproape continuu începând cu compoziția lui Sir Charles Hubert Hastings Parry (compozitor britanic din a două jumătate a secolului 19 și începutul secolului 20) „Ierusalim”, continuând cu standarde celebre de jazz interpretate de Sidney Bechet, John Coltrane și Ibrahim Ferrer, sărind între funerarul „Dido’s Lament” de Henry Purcell și … „Ciocârlia” lui Grigoraș Dinicu și terminând cu muzică latină, potrivită pentru sfârșitul pasional. Muzica și intensitatea jocului actorilor oferă calitatea și satisfacția pe care am simțit-o în calitate de spectator.
Kristin Scott Thomas este fantastică evoluând rapid între încrederea în sine și vulnerabilitate, între suferință și planificarea răzbunării. Timothy Spall, în rolul soțului lui Janet, are o meclă pe care spectatorii o vor găsi greu de uitat, iar revederea excelentului actor german, Bruno Ganz, a fost de asemenea un deliciu. Fiecare dintre actori creează roluri de primă clasă, personajele lor au individualitate distinctă și interacționează bine împreună. Alegerea filmării în alb-negru a devenit o modă, uneori justificată, dar în acest caz nu mi s-a părut că ar fi adăugat ceva special. „Petrecerea”, cu durata și conținutul său, arată mai puțin ca un film de lung metraj, și mai mult că un matineu de teatru în West End la Londra, dar ca unul bun.
