The Last King of Scotland (2006) – Ultimul rege al Scotiei
Regia: Kevin Macdonald
Scenariul: Peter Morgan, Jeremy Brock, dupa romanul lui Giles Foden
Distributia: Forest Whitaker (Idi Amin), James McAvoy (dr. Nicholas Garrigan)
O scurta paralela analitica (si carcotasa) intre roman si film
Cu doi ani in urma am citit traducerea romanului lui Giles Foden (Raluca si Christian Tanasescu), aparuta in Romania la Editura Allfa (2008). O bogat documentata fresca a Africii politice, sociale si etnografice din anii ’70, trecuta prin filtrul povestii puternice a ridicarii si decaderii unuia dintre principalii dictatori ai timpului, Idi Amin Dada. A fost primul roman al autorului, care s-a bucurat de recunoastere internationala si de aprecieri ale unor voci de prestigiu in critica de gen. Iata de exemplu cateva dintre aceste aprecieri:
„This is a wonderful read, beautifully written, every description drenched with a deep sense of Africa. Giles Foden’s first novel is a work of art.” – Victoria Clarke, The Spectator.
“Surprinde pana la perfectiune caracterul contradictoriu, criminal, jucaus, brutal si sentimental al lui Idi Amin” – Ex prim-ministrul James Callaghan, Sunday Times.
Luna trecuta am vazut si filmul realizat in 2006, care l-a oscarizat pe Forest Whitaker in 2007 si a adunat multe alte nominalizari si premii valoroase. Apoi am simtit nevoia sa ma intorc la roman, sa il recitesc si sa inteleg ce m-a multumit din filmul vizionat, dar si ce m-a nemultumit!
Inteleg cat de dificila este munca unui scenarist care incearca sa adapteze un roman atat de complex, a carui poveste se bazeaza pe realitati istorice dramatice contemporane. El trebuie sa discearna intre meandrele naratiunii si sa selecteze acele fire definitorii in conturarea atmosferei si a caracterelor personajelor.
Ori, tocmai aici eu simt ca filmul nu a reusit pe deplin! Daca ar fi sa ma gandesc la atmosfera Africii, in speta a Ugandei, vedem pe ecran o lume plina de culoare, de sonoritati specifice, o elita care se deda unei vieti care copiaza opulenta fara griji a Americii si a vestului european si o alta elita a fortei opresive din preajma dictatorului – gata in fiece moment sa ii descopere si sa ii anihileze pe opozantii regimului. Dar nu vedem poporul african, atat de viu prezent in roman: oprimat, haituit, ingenunchiat, bolnav, infometat si ucis. Un regim dictatorial ridicat in primul rand asupra propriului popor, popor din care au cazut victime peste 300.000 de oameni in decursul catorva ani din decada a 8-a a secolului trecut. Nu vedem partea cenusie si chinuita a Ugandei.
Recitind cartea, bineinteles ca figurile personajelor principale s-au calchiat perfect pe imaginile lui Forest Whitaker si James McAvoy! Extraordinar de bine selectati pentru aceste roluri dificile. Dar care, vin din nou si spun, ca datorita scenariului, nu au reusit sa imi comunice intru totul backgroundul formarii personalitatii lor, pe fundalul istoric al Africii, impletit cu cel european si mai departe, cu cel asiatic.
Si asta, pentru ca romanul ne contureaza clar istoria formarii caracterului lui Idi Amin si a elitei criminale care il inconjoara, la care si-au dat nesabuita mana cancelariile lumii (Scotia, Marea Britanie, Israel, etc, etc, etc). Teatrul intereselor lumii “civilizate” – Africa – neinteles pana la radacinile sale etnografice, mentale, sociale si politice – scapa adeseori din mana marilor puteri. Sau poate NU, poate trebuie doar sa privesc din alta perspectiva? Altele au fost planurile?
Constructia psihologica a ciudatei creaturi, Idi Amin Dada, tiran charismatic si capricios, care se autointituleaza “parinte al natiunii”, care “face in sfarsit ceva pentru natiunea lui”, care adopta decizii politice impredictibile si care se “incoroneaza ca ultimul rege al Scotiei” – oferindu-se ca “amant al Reginei Marii Britanii”, frizeaza patologicul. O patologie pe care toti aceia care l-au format si l-au instruit si l-au dotat militar, l-au scolit si l-au sprijinit nu au intuit-o la timp. Pentru ca ea, boala, se dezvolta si se manifesta in timp, alimentata de frica si linguselile si slugarnicia celor din jurul sau. “Nici eu nu am vrut sa fiu presedinte, dar poporul a vrut asa!” Poporul, masa de manevra si prima victima a disctatorilor. Ori – tocmai aceasta complexitate a caracterului lui Idi Amin, razbate puternic si justificat numai din roman. In exacerbarea grandomaniei sale, Amin se considera invincibil, pentru ca el si-a visat ziua mortii sale, indepartata in timp. Faptul ca moare in exil, in Arabia Saudita in anul 2003, ii face pe producatorii filmului sa exclame cu maraciune ironica “oare aceea era data pe care o visase?”
De aceea, sfatul meu este sa cititi romanul, daca nu ati facut-o pana acum si sa il inzestrati, ca si mine, pe Idi Amin, cu figura la fel de charismaticului Forest Whitaker.
Pentru ca Whitaker vine cu silueta lui de neconfundat, cu privirea lui de sarpe hotarat sa-si hipnotizeze victima, cu zambetul lui aparent sincer si copilaros in spatele caruia ascunde o cruzime fara limite si fara Dumnezeu, cu o pofta de viata si de putere gigantice. Si mai vine cu o engleza marcata de un extraordinar accent, la care fara doar si poate a muncit din greu pentru a castiga autenticitatea personajului. Ma intreb cat de mult il poate marca pe un actor intrarea in pielea unui astfel de personaj sinistru! Si cata putere ii trebuie apoi sa se elibereze de o astfel de apasare!
La fel, personajul tanarului doctor Nicholas Garrigan este mai bine construit in roman si capata mai pregnant o tusa de duplicitate morala. Ba chiar as spune ca uneori este de-a dreptul amoral, adica se situeaza deasupra notiunii de morala. Ce fel de om este acela care pus in fata atrocitatilor ale caror martor este zilnic – ramane prizonierul charismei dictatorului, se incapataneaza sa ii vada numai partile bune ale acestuia (daca or fi existat), cade victima delirurilor oratorice ale lui, ii gaseste justificari in contextul istoric si refuza sa isi ajute semenii, atat in calitate de om, dar si in calitate de medic. Radacinile infantilismului sau si lipsa coloanei vertebrale si a reperelor morale raman oarecum inexplicabile si in roman si in film. In ciuda faptului ca provine dintr-o zona cu puternice congregatii protestante si anglicane, se pare ca valorile morale sunt ingropate in slabiciunea sa de carater. Totusi, in romanul lui Foden, exista ceasul al 12-lea, in care Garrigan da o mana de ajutor israeliencei Sarah (fosta colaboratoare la spitalul din Mbarara si retrasa la timp din Uganda) si ii furnizeaza elementele topografiei si pazei aeroportului de la Entebbe – in vederea pregatirii asaltului de salvare israelian a prizonierilor avionului deturnat de OEP. Pe cand in film, Garrigan, desi ochii sai albastri reflecta in tineretea lor toata oroarea, bulversarea si teama in fata lui Amin, nu pregeta sa tradeze si sa ramana prizonierul moral al marelui dictator. Spun din nou ca si distribuirea lui McAvoy in rolul lui Garrigan este salutara, pentru ca in limitele scenariului, dar sub mana lui Kevin Macdonald si alaturi de Whitaker a conturat perfect rolul “maimutei albe”.
Exista la un moment dat in roman, spre final, un pasaj in care Garrigan il descopera pe dictator ascuns de mania opozantilor, in tunelul de sub rezidenta sa din Nakasero. Si ii asculta, din spatele unui perete, peroratiile nebunesti in fata capului omenesc taiat si plantat pe o tipsie: “Si totusi nu sunt chiar un om rau. Oamenii tot spun ca sunt Hitler. Da’ de ce-o tot trag asa cu Hitler? Chestiunea Hitler e de-acum de domeniul trecutului. Razboiul de azi nu mai e razboiul care se ducea pe vremea lui. Dar eu stiu anumite chestii. Stiu ca izraelitii au otravit apele Nilului ca sa ma omoare pe mine. De aceea ma urasc unii oameni si lupta impotriva mea. Pentru ca stiu multe lucruri. Nu exista nicio carte unde sa citesti acele lucruri, decat in capul meu. Cand aud vocea aceea, este vocea lui Dumenezeu care imi vorbeste si imi spune adevarul si eu trebuie sa o urmez. Este vocea pe care o aud toti marii conducatori. Dac-ai fi putut sa-i urmaresti pe generalul de Gaulle, care e un mare conducator, sau pe Napoleon, care e un mare conducator, si pe Mao Tse-Tung, care e un mare conducator, ai fi auzit aceeasi voce. E adevarat ca uneori nu inteleg perfect ce imi spune – stiu ca am facut greseli – dar oricum eu continui sa lupt pentru oamenii din toata lumea si din Marea Britanie si in special din imperiul dansei. Daca n-ar fi fost presa britanica, reputatia mea ar fi fost cu totul alta. Ei inventau tot felul de chestii despre mine. Dadeau orice zvon. Se faceau anumite lucruri in numele meu, fara ca eu sa stiu ceva si dupa aceea eram acuzat tot eu. Soldatii sunt soldati, iar eu nu puteam sa fiu toata ziua buna ziua la ministere.(…) Eu am fost invatat sa lupt. Asta e tot. Daca sunt un baietel obraznic, asta e pentru ca de fapt sunt un simplu soldat.”
Mi-ar fi placut ca filmul sa preia aceasta cavalcada de cuvinte edificatoare pentru starea patologica a personajului si sa le urmaresc interpretate de catre Forest Whitaker!
Coloana sonora originala a filmului este scrisa de Alex Heffes si ofera atmosfera puternica si iata drept dovada “Love is You” in interpretarea Ofo the Black Company.
Anthony Dod Mantle, directorul de imagine (“127 Hours”, “Slumdog Millionaire”, “Dogville”), a creat, asa dupa cum am spus o lume vie si colorata africana, dar a gasit si cele mai plastice si inteligente unghiuri de filmare pentru silueta si figura lui Forest Whitaker!
Va recomand acest film, insa neaparat in tandem cu romanul lui Giles Foden!
4 comments