Once Upon a Time… in Hollywood (2019)
Regia: Quentin Tarantino
Distribuția: Leonardo DiCaprio, Brad Pitt, Margot Robbie, Emile Hirsch, Dakota Fanning, Bruce Dern, Al Pacino
Ce au în comun Quentin Tarantino și Pedro Almodovar? Multe, desigur. În primul rând sunt dintre cei mai importanți regizori ai generației cu care avem șansa să fim contemporani. Fiecare dintre ei a lansat pe ecrane la Cannes în acest an câte un film care se ocupă de lumea filmului și de eroii acesteia. Filmele aparțin categoriei pe care eu o numesc ‘filme despre filme’, o preocupare aparent narcisistă a cinematografiei dintotdeauna, care a rezultat însă în multe filme memorabile. În aparență filmul lui Almodovar, ‘Pain and Glory’ este mult mai personal, mulți dintre cei care l-au văzut l-au definit drept autobiografic. Îndrăznesc să afirm că și ‘Once Upon a Time in … Hollywood’ al lui Tarantino este în mare măsură un film personal, care spune multe despre regizorul american care ne tot amenință cu terminarea carierei sale cinematografice. O spune desigur, in stilul său cu totul special. Stilul Tarantino.
Critica cea mai des auzită în legătură cu acest film este cea care susține că este prea lung. Poate că este justificată. Poate că din cele 161 de minute puteau fi tăiate 20 sau 30 sau 40 și atunci ar fi existat un echilibru mai bun între cele două episoade care compun povestea, care se întâmplă ambele, la șase luni distanță, în 1969. Vreau însă să mărturisesc că am savurat fiecare dintre aceste 161 de minute. Tarantino a reușit să ne transporte în versiunea sa a acelui an de la sfârșitul unui deceniu care a transformat America și lumea, în lumea studiourilor cinematografice și pe străzile Hollywood-ului populate cu actori celebri și cu figuranți, cu hippie și cu bogătași, o lume a kitsch-ului strălucitor și a contrastelor. M-am delectat cu episoadele din filmele și emisiunile de televiziune ale epocii, și m-am bucurat alături de Sharon Tate, starleta cu destin tragic, împărtășind în întunericul unei săli de cinema reacțiile spectatorilor la apariția ei într-un rol secundar. Tarantino era copil în acel an, dar viziunea sa de insider peste timp, combinația între realitate și imaginar, între filmele de epocă și implanturile sale proprii funcționează foarte bine.
Tarantino le dă ocazia lui Leonardo DiCaprio și Brad Pitt să realizeze două dintre cele mai superbe roluri din superbele lor cariere. DiCaprio este fantastic în rolul actorului care simte că i se destramă cariera și că vârsta îl ajunge din urmă înainte de a fi reușit să se impună ca o mare vedetă. Personajul său este o combinație de kitsch, îndoială de sine și cabotinism mascat de fanfaronadă. Pitt îi da replică într-un rol foarte Tarantino-esc și demonstrează din nou de ce este actorul preferat al regizorului. Chiar și Al Pacino găsește ocazia în acest film să realizeze un rol secundar savuros și important în poveste.
Pentru o mare parte a filmului avem iluzia că Tarantino a renunțat la violența explicită ca mijloc de exprimare cinematografică. Ultima parte a filmului demonstrează că greșim, finalul este spectaculos, din acelea pe care le așteptăm de el, spectaculos nu prin grafica violenței (care nu lipsește), ci prin idee. Așa cum a recuperat în alte filme episoade istorice cunoscute și controversate, cum ar fi al doilea război mondial și Holocaustul sau războiul civil și sclavagismul, Tarantino nu ezită nici aici să rectifice istoria și să facă dreptate, așa cum se pricepe el, pe platourile Hollywood-ului. Exagerat? Neverosimil? Să nu uităm titlul filmului. Din basme putem trage învățăminte serioase, dar ele nu sunt obligate să adere la adevăruri istorice. În plus, putem la orice vârstă să ne bucurăm de frumusețea și farmecul lor.
