–În linia dreaptă înaintea premiilor Oscar, așa că apar și la noi ultimele filme, cele restante. Prilej de recenzii proaspete. Ionuț Mareș, de exemplu, scrie la ZiarulMetropolis.ro despre The Post: ”Este admirabil cum fiecare personaj, de la cele centrale la cele secundare sau episodice (mai puțin președintele Nixon, satirizat), este arătat ca având propriile îndoieli, dubii și temeri, partea sa de adevăr (tulburări interioare sugerate prin consacratele prim-planuri pe chipuri și mai ales pe priviri). Iar spectatorul este atras, fără puterea de a se împotrivi, în această tensiune colosală (străbătută și de un ușor comic, pentru a o face mai atractivă), în această dezbatere cu atât mai captivantă cu cât atinge cele mai elementare dar și cele mai înalte idei și cu atât mai relevantă cu cât trăim în epoca fake news a lui Donald Trump și a relativizării adevărului.”
-Un alt film recent lansat la noi, nominalizat de asemenea la câteva premii Oscar este Phantom Thread. Despre el, scrie Adrian Georgescu pe blogul său: ”E o peliculă delicată, profundă și complexă. În felul ei, un thriller, căci te ține cu sufletul la gură. Are și ceva comic – așa cum fiecare căsnicie are -, dar în primul rând e un film de dragoste cum nu s-a mai făcut de mulți ani. Vorbește despre acea tandrețe aspră a femeii care iubește, ce nu poate fi stăvilită și pe care niciun film până acum n-a explorat-o așa de bine.”
-O altă recenzie a acestui film am descoperit pe Movienews.ro, fiind semnată de Ioana Balaș, care spune, printre altele: ”Ei bine, până acum nu am găsit absolut niciun cusur filmului. Poate pentru unii va părea prea lent, iar sfârșitul poate fi divizibil, dar eu am consonat cu personajul. Phantom Thread se învârte în jurul designerului Reynolds Woodcockcare trăiește cu sora lui care îi respectă manierismele. La un moment dat, în viața acestuia apare o muză care îi devine și iubită, dar acesta o iubește… în felul său. Cam același lucru se poate spune și despre ea, care este nevoită să se muleze pe caracterul lui, totul devenind un fel de joc de putere.”
-Pe blogul CeFilmeVad, Cosmin scrie despre o altă premieră a ultimelor săptămâni, blockbusterul Black Panther: ”O să încep prin a remarca punctele slabe ale filmului, tocmai pentru că sunt puţine la număr. Filmul debutează lent, mai mult printr-o prezentare a situaţiei actuale decât printr-un conflict palpabil şi eşti bombardat de concepte şi personaje noi, mai mult decât mi-aş fi dorit, până acţiunea intră pe un ritm cunoscut. Un alt punct slab, sau o eroare în logică după părerea mea, este chiar Wakanda. Ni se arată ca o ţară super-tehnologizată, veche de mii de ani şi ascunsă de restul lumii, prosperitatea ei bazându-se pe cantităţi imense dintr-un metal ajuns aici odată cu prabuşirea unui meteorit. Se menţionează şi că ţara este una de dimenisuni mici. Mi se pare puţin probabil ca o ţară mică, izolată de restul lumii, să prospere la un astfel de nivel indiferent de tehnologia pe care o deţine, fără un anumit import (nu cred că oamenii ăia se hrăneau cu metal), şi nimeni să nu ştie nimic despre ea, mai ales când cineva din exterior a reuşit să fure şi sa distribuie pe glob o cantitate însemnată din acel metal miraculos.”
-Mudbound este un alt film candidat la Oscar, dar cu mai puține nominalizări. Despre filmul produs de Netflix, scrie Iulian Fira pe blogul său: ”In preajma debutului Celui De-al Doilea Razboi Mondial, intr-o zona rurala traiesc doua familii, una mai instarita, de albi, si alta, mai nevoiasa si mai numeroasa, de negri. Fiecare dintre ele trimite pe un reprezentant de sex masculin pe front, iar la intoarcere amandoi se confrunta cu manifestarile stresului post-traumatic si cu discriminarea ferventa a celor ramasi. Intre cei doi se leaga o prietenie condamnabila in ochii celorlalti, sudata de amintirea ororilor pe care numai ei le-au trait. Am accentuat in mod deliberat acel ceva prin care Mudbound a reusit sa iasa din plutonul filmelor de gen: solidaritatea celor care au trait ceva ce numai ei pot intelege, solidaritate care nu tine cont de culoarea pielii. Scena in care cei doi fac cunostinta in masina si impartasesc farame de povesti din razboi are o frumusete sublima, egala oricaror momente din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, ceea ce nu e putin lucru.”
(Jovi)
-Bloggerii nu au apucat inca sa vada filmul Adinei Pintilie premiat cu Ursul de Aur la Berlin. Nici detractorii nu au vazut inca filmul, dar au deja ceva de spus. Acestora le raspunde cu temei pseudokinematikos: ‘Încă nu pot să mă proununț cum arată, pe ecran, emoția pe care o presupune intimitatea, nevoia de intimitate – înăbușită sau, dimpotrivă, întreținută, cultivată, căutată. Voglio e non vorrei. Știu însă că în alte ocazii (lăsând la o parte romanul lui Joyce), în istoria filmului românesc bunăoară, ceea ce se vedea pe ecran era cu totul altceva decât ceea ce înfierau puritanii, moraliștii și esteții de serviciu de acum 60, 50, 40, 30, 20 de ani. Sau de acum șapte ani – în cazul filmului lui Mungiu, După dealuri. Sau în cazul altor filme – Țărmul nu are sfârșit; Reconstituirea; 100 lei; De ce trag clopotele, Mitică?; Faleze de nisip; Glissando; Balanța; O vară de neuitat; Prea târziu; Terminus paradis; Marfa și banii; Moartea domnului Lăzărescu; 432; Toată lumea din familia noastră; Aurora; Aferim!; Țara moartă; Sieranevada ș.a. Filmul de la începutul veacului XXI – și asta nu se prea înțelege – nu mai este o poveste moralizatoare despre cum „mai binele” trebuie să învingă „binele”. În care personajele să vorbească „decent” (sau doar „decent”), în care aparatul de filmat să surprindă numai ceea ce trezește „stări pozitive”. Cred că nu suntem încă pregătiți să acceptăm că – pe lângă cineaști care să conceapă lumea ca pe o taină – există încă destui autori de filme – „iconoclaști”, „îndrăzneți” – care caută să aducă pe ecran „insolitul”, „aberația”, ceea ce este (într-un mod nu totdeauna plăcut) „diferit”, „atipic”. Insistența cu care indignații de serviciu resping dintru început anumite medii, anumite personaje, anumite teme mă îndeamnă să cred că trăim o nouă epocă de „realism socialist”, unde canoanele trebuie musai respectate. Convingerea mea este alta: orice film ar trebui discutat doar după vizionarea lui atentă. Nu oricum, ci printr-o sincronizare cât mai fidelă cu gândul care i-a dat viață, cu „inima” lui. Ceea ce – în cazul unui film de autor, de artă – nu e tocmai la-ndemână. Și atunci ne refugiem în semănătorisme și poporanisme. Totuși, orice pălăvrăgeală despre ceea ce ne închipuim că ar putea să conțină un film sau altul (înainte de a-l vedea) mi se pare pierdere de vreme…’
-Ion Indolean scrie la PressOne despre „Phantom Thread”: ‘Fără să fie capul de afiş al filmografiei lui Paul Thomas Anderson, Firul fantomă are suficiente virtuţi încât să merite a fi văzut şi – dacă e să-l credem pe Day-Lewis – poate reprezenta finalul carierei singurului actor care a câştigat trei premii Oscar pentru rol principal.’
-Despre acelasi film scrie la liternet.ro Cristina Zaharia: ‘Regizorul este destul de abil să-ţi ofere în cascadă, cu repetiţie, exemple de scene casnice, cu tonalităţi diferite. Şi filmul este o balerină care face des piruete, o dansatoare cu ruperi bipolare de ritm şi emoţie. Fără nicio stridenţă însă. Când te aştepţi mai puţin – ritmul lent, static, atmosfera căutată de tablou olandez, muzica omniprezentă de café-concert te ţin cu satisfacţie cuminte – un declic şi perspectiva se schimbă şi, pe măsură ce filmul înaintează spre punctul său culminant, chiar şi genurile cinematografice predau ştafeta. Începe ca un film blând biografic de epocă, virează către unul romantic, sare brusc spre thriller cu accente de roman gothic, chiar cu note de supranatural. Oricum, nu ai cum să bănuieşti unde va ajunge. Iar ceea ce îţi oferă scenariul este infinit mai mult decât ai fi crezut. Mai ales că are şi umor.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Every Day” (2018)
-”You Were Never Really Here” (2017)
-”Abluka” (2015)
-”Downsizing” (2017)
