-Pororoca este premiera românească a săptămânii și despre acest film s-au scris mai multe recenzii. Una dintre ele îi aparține lui Dragoș Marin și am citit-o pe FilmReporter.ro: ”Fără să meargă în direcții neașteptate, Pororoca fructifică ocazia unui pumn final în stomac, lucru care nu a fost pe placul tuturor spectatorilor de la mall-ul din Rahova în care am văzut filmul, dar care mi-a amintit de filme gen Dead Man’s Shoes sau Kill List. Nu-i ușor să generezi atâta intensitate (se poate argumenta că de aceea filmul are nevoie de atât de multe minute), însă Bogdan Dumitrache și Constantin Popescu merg până la capăt și asta e lăudabil. Cu certe calități și ambiții, dar și câteva promisiuni nefructificate, Pororoca se înscrie undeva în eșalonul al doilea al Noului Val, fără a fi o bornă a cinematografului românesc recent, dar scoțând capul curajos din pluton. Musai să îl vedeți la cinema, ca să îi apreciați cum se cuvine meritele.”
-Tot despre Pororoca, scrie și Ionuț Mareș pe ZiarulMetropolis.ro: ”Imediat devine şi mai clară miza lui Constantin Popescu: el radiografiază, cu răbdare, efectul pe care drama îl are asupra cuplului, dar mai ales asupra tatălui, a cărui stare psihică se degradează până la graniţa firavă cu paranoia, cu urmări neaşteptate. Iar pentru a reda intensitatea durerii, a aşteptării şi a mustrărilor de conştiinţă pe care le trăieşte Tudor (şi pe care Dumitrache le joacă impecabil), Constantin Popescu îşi ia cât mai mult timp – o bună parte din a doua jumătate a acestui film de două ore şi 30 de minute (dar pe care regizorul spune că şi l-ar fi dorit şi mai lung) e construită din secvenţe cu tatăl singur în casă (un elegant apartament de la ultimul etaj al unui bloc, cu terasă) sau în parc, dar şi cu discuţii cu poliţistul responsabil de caz sau cu urmărirea unui bărbat aparent suspect.”
-În sfârșit, să citim și prezentarea lui Lucian Mircu de pe blogul Marele Ecran: ”E meritul regizorului (Constantin Popescu) că a controlat fin (cu mici excepții) mecanismul acestui carusel al disperării. Putea foarte ușor să dea în melodramă sau plictis (ținând cont de lungimea filmului). Scena din parc, cu cadre-șnur de peste 10 minute, a fost filmată în câteva săptămâni, din câte am înțeles, pe o căldură infernală. La coregrafia ei complicată au participat zeci de oameni, actori și figuranți (între care s-au numărat și câțiva copii). Pororoca n-ar fi o experiență atât de intensă și uneori copleșitoare fără imaginea lui Liviu Mărghidan, mai vechiul colaborator al regizorului.”
-Unul dintre filmele interesante ale începutului de an este The Disaster Artist, despre cel mai prost film din istorie, ”The Room” (2003). Despre cum a fost făcut un film despre cel mai prost film, scrie Simona Cosma pe blogul CeFilmeVad: ”Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nuse face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut.”
(Jovi)
-Ionuț Mareș și Lucian Mircu de la Marele Ecran i-au luat un interviu lui Constantin Popescu cu ocazia premierei filmului ‘Proroca’: ‘ME: Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”, ce ai vrut să-ți lămurești? CP: „Pororoca” s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu – cine vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul – să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”’
-Despre ‘Loveless’ al lui Andrei Zvyagintsev scrie la PostModern Adriana Gionea: ‘În Loveless, dictatura spre care se îndreaptă Rusia actuală este precum o păpuşă rusească mare, în care încap altele mai mici. Păpuşa cea mare este puterea, aia politică, zdrobitoare, monstruoasă, în care banul murdar este rege, iar naţionalismul transformă Biserica în sursă de propagandă anti-democratică. Însă puterea reprezentată de autorităţi este aproape nevăzută în acest film (cu excepţia unor aluzii la invadarea Crimeei). Personajele nu vor fi deranjate de oligarhi despotici, însă obiceiurile nesănătoase ale păpuşii mari le contaminează şi pe celelalte. Dacă marea păpuşă este politica, micile păpuşi reprezintă de fapt relaţiile interumane de la nivel social şi cele de la nivel familial, care împrumută modelul neo-dictaturii din Rusia contemporană. Evitând scenele moralizatoare, care să denunţe ferm slăbiciunile, regizorul foloseşte câteva detalii vizuale pentru a demonstra cât de uşor ajung oamenii simpli să preia defectele celor de la putere: lipsa empatiei, comportamentul ostentativ al parveniţilor şi mimarea supunerii în faţa şefului pentru avansare.’
-Angela de la CineAmator scrie despre ‘The Commuter’: ‘Liam Neeson a imbatranit si asta se vede cel mai bine in ultimul sau film The Commuter. Produs cu aceeasi reteta care completa ingredientele pentru NonStop si Run All-Night, aici o versiune ceva mai exagerata. Pasager in trenul terorii il pune din nou pe actorul Liam Neeson in fata unor provocari care il obliga sa-si arate pregatirea fiziac, de care din pacate nu mai dispune. Dar asta nu inseamna ca domnul nu da in continuare foarte bine pe ecran si ca nu duce rolul pe umeri cap-coada.’
-Pseudokinematikos continua incursiunile in istoria filmului romanesc cu o prezentare a filmului lui Mircea Danieliuc ‘Editie speciala’ din 1978: ‘Cu toate „burțile” sale, Ediție specială face cinste filmului românesc. Pariul – în ciuda intruziunilor – a fost câștigat de Daneliuc. Chiar dacă rămâne cel mai slab film al său de dinainte de 1990. Dar altceva contează: Ediție specială l-a „învins” pe „Nemuritorul” Nicolaescu pe chiar terenul său, al filmului de acțiune, cu împușcături, urmăriri etc. Daneliuc despre Ediție specială în romanul său autobiografic, Pisica ruptă: „împușcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută”. Filmul său, deși încadrabil în același gen, e – de departe – din alt „regn”. E „de rasă”. Are atmosferă, o scenografie, o imagine, costume și un nerv ce vin din zona filmului de artă, a filmului-cult. Încă o dată: în ciuda presiunii exercitate asupra lui Daneliuc de a-l modifica spre a fi pe placul „vameșilor”. Cum sună replica dată de ofițerul de Siguranță mai tânăr (jucat de Daneliuc) către șeful său vârstnic: „E adevărat că la voi n-au loc tinerii de ăia bătrâni?” …’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”The Railway Man” (2013)
–”Darkest Hour” (2017)
–”Murder on the Orient Express” (2017)
