Periferic (2010)
Regia: Bogdan George Apetri
Scenariul: Tudor Voican, Bogdan George Apetri
Distributia: Ana Ularu, Timotei Duma, Andi Vasluianu, Mimi Branescu, Ioana Flora, Ion Sapdaru si Ingrid Bisu
Imaginea: Marius Panduru
„Periferic” este o coproductie Saga Film (Romania) si Aichholzer Filmproduktion (Austria), realizata cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei. Filmul este distribuit pe plan internațional de MK2, iar în România de Voodoo Films.
Pe 1 aprilie, „Periferic” se lanseaza simultan in cinematografe si online, pe webkino.ro – o premiera in industria autohtona de cinema.
Filmul si-a început traseul festivalier anul trecut la Locarno, unde Ana Ularu a fost premiata de criticii elvetieni pentru interpretare, si a continuat la Toronto, Namur, Varsovia, Viena, Moscova, Cairo, Cottbus, Salonic, Rotterdam si Göteborg.
La Viennale, pelicula a fost distinsa cu Premiul FIPRESCI (Federatia Internationala a Criticilor de Film), iar la Varsovia a obtinut patru distinctii (Cel mai bun scenariu, Mentiune speciala acordata Anei Ularu din partea juriului competitiei, Premiul FIPRESCI si Mentiunea speciala a juriului ecumenic).
La Festivalul International de Film de la Salonic, „Periferic” şi-a adjudecat Trofeul Golden Alexander, Premiul pentru Cea mai buna actrita (Ana Ularu) si Premiul Asociatiei Criticilor de Film din Grecia.
Din Mapa de Presa, va transcriu mai jos:
Nota regizorului
„Oricât de ciudat ar suna, cred sincer că regizorul e cel mai puţin în măsură dintre toţi (unii ar spune chiar cel mai puţin capabil) să vorbească despre filmul său şi finisarea lui. O dată ce un film a fost terminat, nu îţi mai aparţine şi orice idei ai avut în timp ce îl făceai, ar fi mai bine să le păstrezi pentru tine acum. Nu din teama că ideile tale ar fi inconsecvente sau prost articulate, ci pentru că ele sunt alterate, transformate, chiar înlocuite la contactul cu audienţa. Schimbarea aceasta e dramatică – până la punctul în care aproape orice interpretare este validă, şi una e la fel de bună ca oricare alta, evident, în limitele rezonabilului. Asta e valabil mai ales pentru marile întrebări: „Despre ce este filmul?”, „Ce încearcă regizorul să spună?”. Cred cu tărie că vorbind despre intenţiile mele şi oferind orice punct de vedere asupra poveştii limitez în mod semnificativ implicarea audienţei şi participarea ei şi obstrucţionez propriile ei reflecţii asupra filmului.
Pot, în schimb, să vorbesc despre unul dintre lucrurile care m-au incitat cel mai tare când am început să regizez acest film. Pe tot parcursul procesului de rescriere a filmului, am fost captivat nu numai de personaje, ci şi de constrângerile pe care ţi le impune intervalul de timp al acţiunii, de 24 de ore. În mod natural, asta limitează şi căile prin care poţi face audienţa să descopere şi să înţeleagă personajele. Întotdeauna m-au atras poveştile cu un personaj puternic, proeminent şi, fără nici o îndoială, Matilda e centrul filmului Periferic. Dar cât de multe poţi afla despre o persoană într-o singură zi? Şi, cel mai important, cum? Provocarea a devenit şi mai dificilă din cauza caracterului acestui personaj – abia ieşită din închisoare după mai mult de doi ani, Matilda nu e genul de persoană care să vorbească fără încetare despre motivele ei sau care să dezvăluie multe despre ea şi trecutul ei (de fapt, e chiar opusul).
Structura pe trei capitole mi s-a părut modul cel mai adecvat în care pot spune această poveste la nivelul cel mai banal – adică desfăşurarea ei. Matilda se întâlneşte cu cele mai importante trei persoane din viaţa ei în trei capitole succesive şi în felul acesta, foarte lent, imaginea ei începe să prindă contur. Aflăm frânturi despre trecutul ei, ajungem să înţelegem situaţia ei actuală şi, în cele din urmă, întrezărim şi ce s-ar putea întâmpla cu ea în viitor. Dar imaginea ei nu este completă – aşa cum nici un film nu e niciodată încheiat când e terminat din punct de vedere tehnic, pentru că are nevoie de audienţă şi de gândurile şi interpretările ei, ca să prindă viaţă. Şi în momentul acela, e bine ca regizorul să stea deoparte.”
Bogdan George Apetri a profesat doi ani ca avocat in Romania, inainte de a se stabili in Statele Unite, unde a absolvit dubla specializare Regie de film si Imagine la Columbia University din New York. Scurtmetrajele sale au rulat in festivaluri importante: Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal, iar „A Very Small Trilogy About Loneliness” a fost nominalizat la Student Academy Awards 2006 – „Oscarul studenţesc”. Apetri a coprodus si filmul american „3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a castigat Premiul pentru regie la Festivalul Sundance (2010).
Si ce o sa spuneti acum: „bine-bine, dar care este parerea ta?”
Parerea mea este ca am vazut astazi o productie realizata intr-o maniera originala in peisajul filmului romanesc (asta daca lasam deoparte povestea in sine – bine construita, dar, care se apleaca din nou asupra lumii „periferice” contemporane).
Personaje bine creionate si care isi traiesc cele 24 de ore ale actiunii, conturandu-si convingator personalitatile si dramele cu care vin din urma si cu care coabiteaza in prezent. Cele trei capitole pe care se structureaza scenariul traseaza relatiile dintre personaje intr-o conjuctura social-psihologica de „periferie” romaneasca si mai ales – mereu – cu obstinatie – o face de-a lungul omniprezentelor culoare lungi flancate lateral de usi…multe usi inchise …punandu-se mereu intrebarea: oare care este usa aleasa care se va deschide spre optiunea corecta! Dincolo de obstructia acestor lungi coridoare strabatute de Matilda, finalul deschis – pe malul marii – in zorii unui cer luminos, lasa libera ideea unei alegeri potrivite unui viitor impacat cu tragediile lasate in urma. Aceasta este varianta optimista. Sigur ca, asa dupa cum spuneam, totul e deschis si pot exista si variante de viitor intunecate, pentru ca e tare greu sa uiti, sa te remodelezi, sa te reconstruiesti!.
Camera de filmat lucreaza foarte bine cu figurile actorilor, exceland asupra Anei Ularu si decupandu-i inspirat trupul si fata in perpetua transfigurare a starilor si sentimentelor. Pe colturosenia incrancenata a figurii, ochii se detaseaza intr-o ciudata lumina verde venind din interior, care exprima toate frustrarile, dar si ambitiile si sperantele personajului.
Finalul marcat de piesa „Cea mai frumoasa zi” a lui Alexandru Andries – spune fiecaruia ce vrea sa inteleaga!
1 comment
Mie îmi place foarte mult de Ana Ularu. Avea o apariţie la fel de interesantă şi în liceu 🙂
Mi se pare interesant că avem multe filme cu puşcărie şi legate de sistemul nostru de justiţie, deşi nu cred că avem o rată mai mare de incidenţă ca în ţările vecine.