Nasa (2011) – The Godmother
Regia: Virgil Nicolaescu, Jesús del Cero
Scenariul: Viorel Mihalcea, Tudor Voican
Distributia: Whitney Anderson, Dragos Bucur, Stefan Iancu, Alex Velea, Catalina Grana, Mihai Bobonete, Razvan Vasilescu, Florin Busuioc
Iesind din sala, dupa ce am vazut filmul, eu m-am gandit – asa – cu mintea aia a mea atat de “agresata”, ca cel mai potrivit titlu al peliculei ar fi fost Nas(p)a :).
E punctul meu de vedere, bineinteles – subiectiv – adica format pe stratul de cultura, educatie si simt estetic personal, asa ca in mod sigur – nu voi fi in asentimentul multora – pentru ca nu suntem cu totii la fel croiti si indestulati la minte si la suflet :).
In acelasi timp, filmul mi-a amintit de acele susanele de pe vremuri (si nu numai atunci), cand la o injghebare a unui „spectacol” la botu’ calului, erau puse pe afis vreo doua nume valoroase (care uneori nici habar nu aveau de eveniment) si apoi erau inghesuiti pe scena „artisti” de Doamne-ajuta!
Ei, de fapt in cazul de fata chiar a aparut in film Dragos Bucur, dar intr-un rol sters si lipsit de substanta.
In schimb galeria pseudo-actorilor a fost bogata si menita sa atraga o anume categorie de spectatori gata sa isi vada favoritii zilei. Macar daca acesti favoriti ar fi excelat in ceea ce stiu ei sa faca mai bine…da’ NU, nici vorba, ei au vrut sa joace intr-un film :). Ori protagonistii showbizului romanesc nu sunt intotdeauna capatuiti de Dumnezeu si cu talent actoricesc
Un film cu un scenariu la care a contribuit Tudor Voican. Poate este vorba despre alt Voican, nu despre cel de la Periferic, sau Medalia de onoare, sau California Dreamin’. Un alt Voican, care amesteca fara har si umor, realitatea romaneasca cu cliseele americane si face din ele baloane de sapun fasaitoare! Intentia de a scrie comedie se ineaca intr-un esec total pentru mine, deoarece nu am reusit nici macar sa zambesc la vreo replica sau la vreo situatie care sa conduca la o postura comica. Ca sa nu mai zic si ca ideea naucitoare a „vorbirii” in engleza „cu accent à la Iliescu” a fost mai mult decat nefericita!
Si cand ai un scenariu secat de haz si de o minima coerenta credibila, nici regia nu poate repara mare lucru, poate doar sa ii lase pe protagonistii selectati dupa criteriul „oamenii zilei” sa isi exerseze improvizatiile demne de scena unui camin cultural.
Ceea ce mai salveaza este ritmul destul de alert – desi si acesta contribuie la totala confuzie a povestii.
Si tot salvatoare a fost pentru mine imaginea, cinematografia filmului, culoarea, claritatea, plasticitatea camerei de filmat. Inceputul si finalul filmului, cu cei doi copii atat de naturali si firesti, intr-un decor coborat parca dintr-o poveste fantastica. Interioarele superbe ale Palatului Ghica, frumusetea arhitecturala a vilei bucurestene alese pentru filmari… Meseria lui Viorel Sergovici.
Si din nou, revin si spun ca nu inteleg de ce se opteaza pentru distributii in mare parte neprofesioniste, lipsite de talent, dar dolodora de cabotinism, cand scena si filmul romanesc au extraordinari actori tineri sau mai copti – atat de capabili sa inobileze cu interpretarea lor chiar si partituri mai putin fericite. Se vede treaba ca MediaProPictures este „una famiglia” la statutul careia nu poate sa aceeada orice actor :). Si totusi, iata ca a intrat in familie si o actrita din State, dar perfect corespunzatoare: nici cine stie ce frumoasa, nici talentata, nici cu sare si piper :).
Pe de alta parte, cred ca se vor inghesui multi sa vada filmul si sa-si dea ghionturi: „uite-l ma, pe Smiley, ce misto joaca” :).
In articolul de la linkul alaturat, e o mica perla din punctul meu de vedere. Relatarea jurnalistului/jurnalistei monden/mondene se refera la faptul ca Jojo era imbracata cu o „rochie feminina” :). Sunt curioasa cum arata o „rochie masculina”. Poate daca s-ar fi exprimat in legatura cu „linia” tinutei, ocolea umorul fara voie 🙂
Prin urmare, cu parere de rau:
