Molly’s Game (2017) – Jocuri secrete
Regia: Aaron Sorkin
Distribuția: Jessica Chastain, Idris Elba, Kevin Costner, Michael Cera, Jeremy Strong
Americanilor le place genul pe care ei îl numesc „true crime”. Librăriile mari din SUA au secții dedicate cărților de acest gen. Multe dintre filmele de la Hollywood sau independente sunt marcate ca „based on a true story”, plecând de la biografii și memorii ale indivizilor care s-au găsit de partea greșită a legii. Cărți bune și rele, filme bune și rele. „Molly’s Game” este un bun exemplu pentru cât de mică este diferența dintre cele bune și cele rele. Scenariul și regia sunt semnate de Aaron Sorkin și bazate pe cartea auto-biografică scrisă de Molly Bloom. Sorkin este un scenarist cunoscut la Hollywood, autor al scenariilor câtorva filme de succes cum au fost „A Few Good Men”, „Charlie Wilson’s War” sau „Steve Jobs”, și creator al serialului „The West Wing”. „Molly’s Game” este debutul său ca regizor.
Molly Bloom este o persoană reală. S-a născut în 1978 și a petrecut o mare parte din anii copilăriei și adolescenței antrenându-se pentru a deveni sportivă de performanță. Era schioare și aspirantă olimpică, dar cariera sportivă i-a fost întreruptă de un accident. La puțin timp după acest eveniment, s-a implicat în organizarea de jocuri de poker cu miză mare, activitate la marginea legii, în care participau multe celebrități, dar și multe figuri dubioase din lumea afacerilor și chiar și a crimei. Pe măsură ce mizele creșteau în jocurile pe care le organiza, viața ei spirala în jos, ajungând să fie implicată într-un mare scandal urmat de un proces în care era amestecată și mafia, acuzată fiind de spălare de bani și organizarea de jocuri de noroc ilegale. Întreaga sa afacere s-a prăbușit în urma unei anchete FBI care a avea ca țintă jocurile de noroc și pariurile ilegale. Filmul descrie ascensiunea și căderea ei, ancheta și procesul în care ea a refuzat să devină martor al acuzării, preferând să pledeze ca vinovată și, în cele din urmă, reușind să evite pedeapsa cu închisoarea.
O mare parte a filmului se bazează pe jocul actoricesc al Jessicai Chastain. Actrița crează un rol excelent, descriind o femeie cu caracter și ambiție, care ia câteva decizii greșite în momente cheie din viața ei, dar găsește puterea interioară de a-și asuma responsabilitatea și de a-și schimba calea destinului. Din păcate, jocul lui Chastain nu este suficient pentru a salva filmul. O mare parte din timpul de proiecție (care depășește două ore) este petrecut în descrierea de detalii tehnice despre legile americane care se ocupă cu jocurile de noroc sau despre partide de poker. Astea merg poate de 1-2 ori într-un film, dar în „Molly’s Game” ele ocupă zeci de minute. Cel de-al doilea aspect care nu mi-a plăcut era modul în care filmul descrie relația dintre Molly și avocatul ei. Există mai multe dialoguri scrise de scenaristul Aaron Sorkin, care i-au plăcut așa de mult regizorului Aaron Sorkin, încât i-a îndrumat pe actori să le declame în ritm accelerat, aproape fără pauze de respirație. Mi s-a părut teatral și neverosimil. O altă parte slabă a scenariului a fost explicația psihanalitică a deciziilor lui Molly care ni se servește într-o scenă lacrimogenă spre sfârșitul filmului, ca o discuție între eroină și tatăl ei, care se întâmplă să fie psiholog clinic. Faptul că rolul tatălui este jucat de Kevin Costner nu a ajutat nici el, rolul în acest film fiind pentru Costner o altă alegere proastă printre multe dintre cele pe care le-a făcut în cariera sa.
„Molly’s Game” este probabil aproape de carte și poate fi fidel evenimentelor reale care s-au întâmplat într-un trecut destul de recent. Povestea este poate conformă cu realitatea, ceea ce ar putea fi suficient pentru o dramă documentară TV, dar nu și pentru a face din ea un film bun. Aluziile la persoane reale, actori sau alte celebrități nu sunt relevante, în special pentru publicul internațional. În absența adevăratei drame sau evoluții a personajelor, suntem serviți cu o mulțime de tehnicalităti juridice și legate de jocul de poker, și cu o viziune convențională și melodramatică a întregii acțiuni. Rezultatul este prolix și plictisitor și pare chiar mai lung decât cele 140 de minute ale proiecției.
