L’amant double (2017)
Regia: François Ozon
Distribuția: Marine Vacth, Jérémie Renier, Jacqueline Bisset
După ce am văzut săptămâna trecută „Frantz” din 2016, am continuat ieri cura de (François) Ozon cu „The Double Lover” (sau „L’amant double” în original), ultimul film al regizorului francez, participant in competiție la Cannes în mai 2017. Ambele filme tratează aspecte legate de identitate, adevăr și minciună și modul în care acestea pot influența relațiile dintre bărbați și femei. Cam aici se opresc asemănările. Există multe diferențe și aproape toate în favoarea filmului din 2016.
Povestea, care este „liber” inspirată de un roman de Joyce Carol Oates (care a inspirat deja un film de David Cronenberg), începe ca o poveste despre o legătura între un psihanalist și pacienta sa, care se transformă într-o relație ciudată și o poveste nefericită de dragoste. În timp ce relația dintre psihiatru și pacient trebuie să se bazeze pe încredere și adevăr, în acest caz se întâmplă contrariul, deoarece fiecare dintre cele două personaje evită împărtășirea pe deplin a sentimentelor, ascunde lucruri din trecut, spune jumătăți de adevăr sau pur și simplu minciuni. Se pare că este vorba despre un cuplu care nu funcționează pe niciun plan. Începutul prost al relației evoluează in rău și lucrurile ciudate care se întâmplă pe ecran sunt complicate de felul în care sunt relatate într-un amestec de genuri – film de artă francez cu Parisul și un muzeu de neliniștitoare artă modernă ca fundal, thriller erotic, film de groază și vinovăție în tradițiile Hitchcock și Polanski.
Toate acestea se combină într-un „bouillion” care devine din ce în ce mai puțin credibil, până în momentul în care povestea nu poate fi rezolvată decât prin explicarea faptului că totul a fost un fel de deliri al unei psihotice, cu rădăcini fiziologice foarte prozaice. Ceea ce ar fi trebuit să fie un joc sofisticat de oglinzi devine o multiplicare a imaginilor prin oglinzi dispuse într-un mod haotic. Pentru a face lucrurile să se înrăutățească, sfârșitul face greșeala de a explica prea mult în detalii sordide. Este greu de crezut că filmul cu acest sfârșit vine în filmografia lui Ozon imediat după „Frantz”, cu minunata ambiguitate a finalului său deschis.
Jocul actorilor este, de asemenea, problematic. Distribuirea actorilor la Ozon pare uneori ciudata (nu numai aici), deoarece este vorba de multe ori despre personaje care nu se simt bine în propria lor piele. În acest caz, el a ales-o pe Marine Vacth (descoperirea sa în „Young & Beautiful”) pentru un rol care are nevoie de mai multă expresivitate și fragilitate decât ceea ce a dat actrița pe ecran. Nu există ‘chimie’ între ea și nici unul dintre cei doi parteneri ai ei (sau frați gemeni) interpretați de Jérémie Renier. Niciodată nu mă voi plânge să o văd din nou pe Jacqueline Bisset într-un film și apreciez faptul că Ozon creează în fiecare film al său personaje feminine puternice și interesante care sparg stereotipurile, dar rolul ei, sau poate rolurile (incă o ‘oglindire’ ciudată), par a fi talent risipit in acest film.
„L’amant double” nu atinge niciodată, ca nivel cinematografic, ambițiile sale. Juriul de la Cannes 2017 merită un premiu pentru faptul că nu a decernat – în ciuda numelor regizorului și distribuitorilor – niciun premiu acestui film.
