Secretul fericirii (2018)
Regia: Vlad Zamfirescu
Distribuția: Theo Marton, Irina Velcescu, Vlad Zamfirescu
‘Secretul fericirii’, filmul de debut în regie de film al lui Vlad Zamfirescu, a reprezentat o binecuvântată schimbare de temă și de atmosferă după cele două filme ‘grele’, cu subiecte politice și istorice, vizionate în zilele precedente ale Festivalului Filmului Românesc care are loc în aceste zile în Israel. Acțiunea filmului se petrece într-un apartament urban modern, eroii sunt tineri bine situați, problemele cu care se confruntă sunt de domeniul relațiilor personale. Cam nimic nu este legat de realitatea imediată românească, acțiunea s-ar putea petrece în multe alte locuri din lume, ceea ce de fapt este o dovadă că peisajul cinematografic românesc este mult mai divers și poate și mai interesant decât îl prezintă filmele cele mai cunoscute ale ‘noului val’.
Scenariul lui Alexandru Popa folosește formula spațiului închis (mă rog, deschis în acest caz, fiind vorba despre o terasă destul de spațioasă) în care evoluează câteva (puține) personaje, iar acțiunea se desfășoară în ‘timp real’. Apar în film trei personaje, doi bărbați și o femeie, un triunghi care reprezintă trei puncte dintr-un careu format din două cupluri de foarte buni prieteni. Unul dintre prieteni propune un joc, ciudat și în afara normelor sociale ‘acceptate’. Dorințe secrete și adevăruri ascunse chiar între cei mai buni prieteni încep să fie treptat dezvăluite. Intriga este scrisă foarte inteligent, sunt destule surprize pe parcurs care țin trează atenția și interesul spectatorilor, și partea a doua a filmului se petrece într-o atmosfera foarte diferită de cea de la început. Nu lipsesc surprizele și nici ‘punch’-ul final.
Formula nu este desigur foarte originală, am văzut în ultimii ani câteva filme în acest gen, cam în același tip de decor și de medii sociale – ‘Doamne, ce măcel!’ (‘Carnage‘) al Yasminei Reza ecranizat de Roman Polanski sau ‘Perfetti sconosciuti‘ al lui Paolo Genovese sunt cele care îmi vin imediat în minte. Am putea numi formula ‘teatrală’, dar în acest caz relația teatru-film a fost inversă decât de obicei, după cum relata regizorul la întâlnirea cu publicul care a avut loc după vizionare. Mai întâi a fost scenariul și a fost făcut filmul, și doar apoi a fost scrisă și pusă în scenă piesa de teatru. Aceasta se bucură de succes în România, și nu m-ar mira să fie exportată și în alte țări.
Regizorul debutant Vlad Zamfirescu a avut deci șansa unui text foarte bun și a dovedit o bună stăpânire a mijloacelor cinematografice. El joacă și unul dintre cele trei roluri principale și partenerii săi îi dau o replică pe măsură. Dialogurile curg natural, tensiunea este construită cu răbdare, surprizele apar la momentele potrivite. Este un debut excelent, desigur ușurat de faptul că formula este apropiată de teatru, domeniu în care Vlad Zamfirescu are deja și experiență de regizor. Un astfel de debut stabilește ștacheta așteptărilor la un nivel înalt, și dacă va continua în cariera de regizor de film, el va trebui să arate că stăpânește meseria și când se îndepărtează de lumea și formulele teatrului. Eu unul, aștept cu interes.
