Rental Family (2025) – Familie de închiriat
Regia: Hikari
Distribuția: Brendan Fraser, Takehiro Hira, Mari Yamamoto
Întâlnirea dintre cultura Japoniei și culturile restului lumii este o temă destul de des explorată, atât de cinematografia japoneza cât și de cea internațională. Japonia fascinează, iar cineaștii japonezi sunt și ei atrași de experiențele celor care au venit în Japonia ca predicatori religioși, ca ocupanți sau parteneri de afaceri sau chiar ca turiști sau migranți în căutare de lucru sau de experiențe de viață diferite. Filmul cel mai recent de referință ar fi ‘Lost in Translation’ (2003) al Sofiei Coppola, film cu care ‘Rental Family’ (2025) al regizoarei japoneze Hikari are câteva linii comune. Ambele filme sunt realizate de regizoare femei care au scris și scenariile (Hikari a colaborat cu Stephen Blahut). Eroii principali sunt ambii actori. Spre deosebire de actorul intepretat de Bill Murray în ‘Lost in Translation’, Philip din ‘Rental Family’ nu a ajuns niciodată să aibă succes. Relocarea sa în Japonia se poate datora unei curiozități dublate de empatie, dar poate și unei vieți singuratice și unei cariere care refuză să decoleze. Timpul petrecut aici îi dă ocazia să învețe limba și să cunoască mai bine cultura și mentalitatea, dar pentru un ne-japonez viața acolo rezervă mereu surprize. Povestea filmului este foarte specifică, însă permite spectatorilor să trăiască emoții și să-și puna întrebări care sunt universale.
Atunci când cariera să se aproprie de abis, Philip accepta să se angajeze la o firmă care oferă un gen de servicii posibil, poate, doar în Japonia. Angajații firmei joacă roluri de surogate în viețile celor care-i angajează sau ale apropiaților acestora: mire într-o căsătorie în care fiica vrea să evadeze din casa părinților, companie unor pasionați de jocuri video, falsă amantă pe care soția să-și descarce supărarea în locul amantei adevărate, etc. Decizia de a accepta job-ul nu este lipsită de ezitări, fiind vorba cert despre o înșelătorie psihologică, dar șeful carismatic al firmei îl convinge că influența minciunilor adecvate este pozitivă în viețile celor care plătesc pentru aceste servicii. Două dintre roluri însă îl vor implica emoțional pe Philip mai mult decât se aștepta: cel de jurnalist care ia un interviu unui actor cândva celebru care începe să-și piardă memoria și cu ea și stima față de el însuși și cea de tată angajat de mama unei fetițe care are nevoie de prezența unui partener pentru a-și înscrie fiica la o școală prestigioasă. Atunci când scena este viața reala, rolurile cu impact în soarta altora riscă să devina probleme personale pentru ‘actor’.
În acest film care are ca temă întâlnirea dintre două lumi, ‘occidentul’ este reprezentat de Brendan Fraser, actorul care joacă rolul lui Philip. Silueta sa înaltă și locul pe care-l ocupă în mod incomod în mulțimile capitalei japoneze îl diferențiază vizual de cei din jurul sau. Fraser, un actor care mi-a plăcut mult în alte filme, abordează o expresie cam monotonă de-a lungul filmului, dar foarte potrivită unui personaj care face ‘very best efforts’ pentru a înțelege și a respecta cultura în care este imersat, chiar dacă nu întotdeauna acestea reușesc și sunt înțelese. Regizoarea Hikari este de formație actriță și asta se vede în felul în care a ales și a lucrat cu actorii săi. I se poate reproșă scenariului un exces de melodramă, mai ales spre finalul în care apar ‘surprizele previzibile’, însă este unul dintre acele cazuri în care melodrama a funcționat bine pentru mine. Modurile de exprimare pot fi foarte diferite în culturi diverse, dar vibrațiile sufletelor sunt aceleași, dincolo de diferențe. Sinceritatea emoției m-a cucerit, iar întrebările despre echilibrele fragile dintre adevăr și minciună, despre minciunile bune și cele rele cu care ne confruntăm în viață de zi cu zi, despre arta actorului mutată de pe scene sau ecrane în viața adevărată, au făcut din vizionarea acestui film o experiență memorabilă.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
