Dancing Arabs (2014)
Regia: Eran Riklis
Distribuția: Tawfeek Barhom, Razi Gabareen, Yaël Abecassis
‘Dancing Arabs’, filmul israelian realizat în 2014 de Eran Riklis pe un scenariu scris de Sayed Kashua adaptând romanul de debut al acestuia, include câteva scene memorabile. Una dintre ele, pe care nu mă sfiesc să o declar genială, reușește în mai puțin de un minut să descrie una dintre sursele conflictului israelo-palestinian. Scena se petrece într-o școală dintr-o localitate arabă din Israel. Profesorul predă o lecție elevilor folosind o hartă pe care numele țării este Palestina și preluând narativul arab al istoriei. Intră în clasă directorul școlii cu un vizitator american. Intr-o fracțiune de secundă profesorul acoperă harta cu o alta, unde același teritoriu este numit Israel, și schimbă explicația in versiunea oficială israeliană. O scenă demnă de Ephraim Kishon. Două popoare își revendică același teritoriu și ambele îl consideră patria sa. Fiecare dintre ele are propria sa versiune asupra istoriei, versiuni imposibil de conciliat. Realități paralele, identități virtuale, dialogul pare imposibil.
Eran Riklis, regizorul evreu israelian, și Sayed Kashua, scenaristul arab israelian, încearcă să explore în filmul lor exact această tema: sunt dialogul și coexistența posibile în pofida conflictelor istorice, religioase și naționaliste? Poate că o scoale de elită în Israelul care se dorește pluralist și democratic reprezintă un cadru de formare al unor generații care depășesc conflictele prin rațiune, cunoaștere, dragoste pentru adevăr și frumos? Poate că povestea de iubire intre doi adolescenți va reuși să spargă zidurile neîncrederii și topi inimile celor din jur, inclusiv ale părinților? Sau poate că solidaritatea și compasiunea pentru cei atinși de boli incurabile ii va ajuta pe ceilalți să surmonteze barierele artificiale dintre oameni care altfel, sunt surprinzător de asemănători din multe puncte de vedere? Cea mai mare reușită a filmului este că Riklis și Kashua reușesc să abordeze aceste subiecte delicate și dureroase cu umor și fără crispare.
Povestea băiatului arab din Tira care vine să studieze la liceul de elită din Ierusalim este frumos spusă pe ecran și este emoționantă în multe momente. Concluzia este însă departe de a fi optimistă. Însuși soluția propusă de carte și scenariul filmului reprezintă o abandonare, o concesie pe care nu toți cei care trăiesc pe aici sunt gata să o facă, sau poate o fac doar la nivel personal. Coexistența și chiar și supraviețuirea sunt posibile numai printr-o renunțare sau o schimbare de identitate. Unii dintre cei care au scris despre film au observat că soluția pare puțin plauzibilă pentru Israelul anilor 1989-1992 când se petrece cea mai mare parte din acțiunea filmului, și cu atât mai puțin in ziua de astăzi. Nu cred că autorii filmului nu au știut asta. Dimpotrivă, propunând o soluție puțin utopică, cred că ei au dorit exact efectul invers – să demonstreze că depășirea conflictului nu este posibilă decât prin adoptarea unor soluții care într-un moment sau altul ar părea de nerealizat.
Prima parte a filmului are multe scene umoristice, mai ales în secvențele care descriu stereotipurile folosite de cele două popoare în descrierea istoriei și în relațiile dintre ele și rezultatul acestora în viața de zi cu zi. Din fundal nu lipsesc evenimentele tragice ale anilor primei intifade, dar tonul reușește să fie detașat punctând cu precizie câteva adevăruri importante, fără a fi nici escapist, nici vulgar și nici retoric. A doua parte lasă locul melodramei, dar nici aceasta nu pare exagerată, în definitiv este vorba despre un gen foarte popular în Orientul Mijlociu. Ajută și jocul foarte exact al echipei de tineri actori, susținuți de actori mai consacrați, evrei și arabi, între care nu pot să nu o remarc pe Yael Abecassis. ‘Dancing Arabs’ este un film care merită văzut sau revăzut la cinci ani după realizarea sa, cu regretul că motivele de optimism în legătură cu ceea ce se întâmplă în această parte a lumii nu s-au înmulțit între timp.
