I, Daniel Blake (2016)
Regia: Ken Loach
Scenariul: Paul Laverty
Distributia: Dave Johns, Hayley Squires, Sharon Percy, Dylan McKiernan, Briana Shann
“I, Daniel Blake”, filmul lui Ken Loach, care a cucerit la Cannes Palme d’Or in 2016, m-a bulversat. M-a transpus in societatea absurdului lui Kafka, in antiuniversul lui Orwell si in lumea fictionalului lui Asimov. Si toate acestea la un loc, m-au speriat, m-au impovarat de grija si de teama fata de lumea in care traim, de mecanismele institutionale sociale gripate … The Wall … strangulatorul, ucigasul, tocatorul umanitatii… Daniel Blake da cu capul de ziduri.
Filmul trateaza problema asistentei sociale, in societatea contemporana, in secolul XXI. In Anglia, dar atat de usor expandabila aceasta tema, asupra multor alte tari.
Acest sistem statal este creat de oameni, pentru OAMENI. Pentru a veni in intampinarea, rezolvarea si imbunatatirea nevoilor acestora, privind munca si sanatatea. Sanatatea si munca individuala, care cumulate de la persoana la persoana, consolideaza munca si sanatatea sociala.
Dar daca normele, regulile si procedurile sunt atat de stramb croite si birocratizate pana la limita superioara a absurdului, ridicolului si criminalitatii (caci se pierd vieti omenesti in acest hatis), avem de-a face cu un sistem dezumanizat, care slujeste un stat dezumanizat, servit de o armata de functionari dezumanizati.
Capcana in care este prins sarmanul Daniel Blake, in demersul firesc prin meandrele sistemului birocratic al asistentei sociale, reprezinta un esec urias al unei societati ce se vrea si se considera civilizata. Si repet, in secolul XXI. Intr-o tara nu din lumea a treia sau a paisprezecea, ci din inima Europei dezvoltate.
O jignire adanca adusa drepturilor cetatenesti, respectului datorat unui OM, un om care scrie, adunandu-si gandurile in speech-ul pregatit pentru apelul la autoritati: “sunt un OM, nu sunt un caine, am drepturi, sunt un cetatean, trebuie sa fiu respectat…”
Un om si un cetatean, bagat in mormant de sistem. Un sistem slujit de o imensa armata de functionari slab pregatiti, rigizi, inflexibili, absurzi si surzi la vocea bunului simt, a empatiei, a omeniei.
Si nu e singurul caz in care, de-a lungul istoriei, cohorte de astfel de slujbasi ai birocratiei s-au supus, fara sa gandeasca si fara sa empatizeze cu victimele lor, unor ordine si proceduri inumane. Au organizat si dirijat moartea a milioane de victime, supunandu-se ordinelor si procedurilor, care au reprezentat scuza lor in fata judecatii oamenilor si a istoriei.
Un om simplu, un muncitor, un tamplar, fara scoli inalte, fara stiinta de a utiliza un computer, fara dexteritatea de a accesa online diferite proceduri si de a completa chestionare de peste 52 de pagini … Un om plin de bun simt, de bunatate, de un umor sanatos (pe care nici nu intelegem cum si-l mai pastreaza), plin de intelegere fata de alte victime similare ale vietii de zi cu zi, un om grav bolnav de inima, dar in posibilitatea de a se recupera, un luptator in fond, caci nu cedeaza cu usurinta presiunilor si piedicilor (ajunge sa isi vanda bruma de lucruri si amintiri din casa, pentru a subzista), moare pentru ca iadul birocratic al sistemului ii frange inima. Nu Daniel Blake cedeaza, ci inima acestuia, un biet organ, care nu mai asculta de mintea ascutita si rabdatoare a omului si nici de sufletul plin de dragoste si empatie al acestuia.
Remarcabila tesatura scenariului filmului, interactiunea dintre drama lui Blake si drama lui Katie, mama singura a doi copii minunati, Daisy si Dylan. Si interactiunea acestora cu lumea oamenilor simpli, cu disponibilitate si rabdare de a-i ajuta sau de a le oferi macar o vorba buna. Subliniind adesea solidaritatea umana la nivelul unei clase sociale care se zbate sa traiasca si sa munceasca si care, pana la urma, reprezinta baza pentru care este creat sistemul “asistentei sociale” si care clasa sociala suporta obtuzitatea lui, de cele mai multe ori, fara a se impotrivi sau revolta. Un scenariu, care in toata aceasta incarcatura tragica si apasatoare, mai gaseste insa, resurse de sclipitoare ironii si unde de umor, care detensioneaza adesea momentele legate de interactiunea cu autoritatile, cu “factorii de decizie”, cu “foile de avertizare”, cu “worshopul de creare a CV-ului”.
Remarcabila regia lui Loach, care a gasit o exprimare simpla si limpede a acestei tragedii, fara incarcari inutile, dar extrem de cursiva, sustinuta si motivata pas cu pas, spre intelegerea spectatorului. Un regizor care nu numai ca a mizat pe cei doi actori, Dave Johns si Hayley Squires, ca piese principale perfect imbinate in transmiterea povestilor de viata ale personajelor, dar a scos si din cei doi copii, Sharon Percy si Dylan McKiernan, interpreti reusiti ai unor suflete prea de timpuriu incercate de viata.
Si toate acestea, cu suportul cinematografiei semnate de Robbie Ryan, tot simpla si curata, statica atunci cand este cazul sa surprinda emotia, si trairile personajelor, dinamica atunci cand le surprinde pe acestea interactionand pe strazile orasului Newcastle sau in birourile sistemului.
Dupa vizionarea acestui film, distribuitorul, Independenta Film a organizat o discuție pe tema barierelor existente în calea accesului la servicii de asistență socială în România și a accesului deficitar la piața muncii pentru persoane din grupuri dezavantajate, cu sprijinul ActiveWatch, organizaţia de drepturile omului care militează pentru comunicarea liberă în interes public.
Un film bun, despre OAMENI obisnuiti, care au respect de sine si care vor sa fie tratati cu respect de catre societate. Un film pe care il recomand tuturor structurilor sistemului statal. Poate vor intelege si vor invata cate ceva privind misiunea lor.
Nota: 9/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=ahWgxw9E_h4′]
