„Darkest Hour” (tradus la noi prin „Ziua decisivă”. Să zicem…)
Un film din 2017 de Joe Wright (Pride & Prejudice, Atonement, Anna Karenina).
Cu Gary Oldman, Lily James, Kristin Scott-Thomas. Și cu Ben Mendelsohn în rolul regelui George al VI-lea.
Ciudată potrivire! Din trei filme care concurează pentru Oscarurile de anul acesta, două sunt despre Dunkerque. Mă rog, ăsta nu-i direct despre Dunkerque, ci despre Churchill în timpul evacuării de la Dunkerque. Complementar într-un fel cu „Dunkirk” pentru că vede lucrurile de pe malul celălalt al Canalului și de sus în jos, dar tot despre supraviețuire e vorba. Dac-ar fi să ia premii, ar face bine să le ia împreună.
Adevărul e că mi-a fost imposibil să-l recunosc pe tipul subțirel și cu alură tinerească în pofida numelui și (deja) a vârstei, care este Gary Oldman (specializat în roluri negative) în postura bătrânului rotofei, decrepit și extraordinar de pozitiv care a fost la vremea respectivă Winston Churchill. Însă pe sir Winston l-am recunoscut din prima: personajul care la 66 de ani a preluat frâiele Angliei în cea mai neagră oră a istoriei sale, ceea ce i-a readus setea de viață și l-a scos din decrepitudine. Martoră mi-e replica pe care i-o dă în Parlament lordului Halifax, un conciliator antipatic: „Vrei să încetezi să mă întrerupi în timp ce te întrerup?”
Ce mi-a plăcut la filmul ăsta a fost un contrapunct reușit: într-o lume dominată de bătrânei fie șireți și vicioși, fie acriți, intriganți și lași, apar două personaje moralmente proaspete care fac ca cele mai nebunești idei să devină realizabile. Le numesc în ordinea importanței pentru economia scenariului: este vorba de miss Layton, foarte tânăra secretară dactilografă a lui Churchill, și majestatea sa George al VI-lea, încă tânărul rege al Angliei. Fără ei poate că prim-ministrul nu și-ar fi găsit determinarea necesară și evoluția războiului ar fi fost alta.
