Europolis (2010)
Regia: Cornel Gheorghita
Scenariul: Cornel Gheorghiţă, Adina Dulcu, Loïc Balarac (dupa o idee de Cornel Gheorghiţă)
Imaginea: Ovidiu Mărginean
Distributia: Adriana Trandafir, Aron Dimény, Joseph Otteno
” Europolis nu-si propune o imitare a realitatii, in nici un caz. Realitatea constituie doar un punct de plecare catre o incursiune imaginativa a sufletului omenesc care, dupa sfarsitul vietii sale pe pamant, se-ndreapta catre Judecata de Apoi – asa cum o regasim in traditia noastra”, acestea sunt cuvintele cu care isi defineste Cornel Gheorghita demersul sau cinematografic, o originala si profunda aplecare asupra conditiei umane, asupra credintelor si practicilor magice si initiatice precrestine, dar fara indoiala, circumscrise credintelor universale. Labirintul conceptiilor populare privind trecerea prin poarta – din viata catre moarte este complex si asa dupa spuneam, de-a lungul timpului a avut loc un larg transfer – uneori inexplicabil din punct de vedere al spatiului – intre toate religiile lumii, din Asia in Europa, in Africa, in America de Sud.
Pentru ca omul s-a confruntat pretutindeni atat cu viata, dar si cu ritualurile trecerii dincolo, in moarte, acolo unde sufletul isi continua calatoria si predestinarea – ratacitor, bantuitor, nelinistit sau limpede si inseninat, asa dupa cum a stiut sa-si neconsoleze sau consoleze desprinderea de trup. Un exemplu edificator privind universalitatea ritualurilor de moarte o reprezinta obiceiul acoperirii oglinzilor in casa unui decedat, traditii prezente si in iudaism si in crestinism, pentru ca asa cum veti putea citi in Caietul de Presa, „ În vechile credințe, oglinda simbolizează legătura magică dintre imagine și modelul său. În consecință, oglinda poate reține sufletul sau energia vitală a celui care se oglindește în ea. În casa mortului este recomandată acoperirea oglinzilor, pentru a nu reține sufletul acestuia în casă. Aceastea se țin acoperite în toată perioada de doliu, pentru că ele sunt locul prin care sufletul încearcă să treacă, apropiindu-se de rudele sale” .
Spatiul magic al Sulinei (si atat de fermecator prezentat in vechi carti postale ilustrate), incremenit intre timpuri, cu lungile coridoare acvatice ale Dunarii strajuite de vegetatia de basm – crengi ridicate spre cer, dar si rasfrante spre adancuri in oglinda apelor, se intersecteaza cu un alt taram magic, acela al plajei Atlanticului, la mii de kilometri distanta. Cele doua ape, ale fluviului si ale oceanului leaga, spala, purifica si impaca cele doua suflete la distanta de zeci de ani. Luca Apostol si sora sa Magdalena, despartiti pe pragul tineretii isi fac alaturi – in moarte – calatoria initiatica purificatoare, spre a-si gasi pacea sufletelor in cimitirul international din Sulina. Caci Luca, probabil pe patul de moarte, acolo – in Franta exilului sau, in spiritul proverbului african livrat de prietenul sa ghanez Ata „Cand nu stii incotro sa te-ndrepti, priveste de unde vii”, isi doreste intoarcerea ramasitelor omenesti in pamantul amintirilor sale, in pamantul stramosilor sai, acolo unde a venit pe lume. Iar Magdalenei, orasanca cu profunzimi de credinta taraneasca, cea care are premonitia propriei sale morti, ii este dat sa strabata aceasta cale spre acasa alaturi de fratele sau – in extraordinarul sicriu in forma de magarus. Toate ratacirile duc acasa, pentru ca trupurile sa se odihneasca in pamantul natal, iar sufletele sa se pregateasca pentru trecerea – dupa patruzeci de zile, a Vamilor Vazduhului. Sub obladuirea coconului unuia dintre cele mai vechi simboluri crestine – si nu numai – magarusul – curatul, blandul, dar si incapatanatul animal, str-stra-stramosul aceluia pe care Iisus a intrat in Ierusalim in duminica Floriilor. De data asta, un magarus sculpat in lemn, intr-o indepartata tara africana. Pentru fiul Magdalenei si nepotul lui Luca, pentru Nicolae Luca Apostol, ratacind dupa ritualul inmormantarii, prin nisipul malurilor Dunarii alaturi de micul magarus primit in dar la una dintre multele vami pamantene pe care le-a strabatut in aceasta calatorie spre casa, e timpul intelegerii. Poate il urmaresc cuvintele premonitorii ale mamei, asternute pe o veche carte postala „Dragii mei, tocmai v-am facut semn cu mana si nu stiu de ce, dar asa deodata mi s-a facut tare dor de voi. Mi s-a parut ca nu am sa va mai vad niciodata. Pacatoasa precum ma stici, cobesc tot timpul. Asa am fost intotdeauna. Dar sunt mama voastra, asa ca ma puteti ierta.”. Poate acesta sa fie un prim pas spre purificarea spirituala a lui Nae, spre determinarea lui, in sfarsit, de a-si lua viata in maini si de a si-o trai frumos, sau poate nu… Poate va ajunge un suflet ratacitor… un strigoi… Suntem liberi sa punem punct acolo unde ii simtim locul. Scenariul si regizorul lasa povestea in mana noastra si ne mai lasa ceva… Ne lasa o fereastra, sau o usa deschisa spre imaginarul realitatii fiecaruia dintre noi, spre vazduh – spatiul acela dintre cer si pamant, spre intrebari pe care poate inca nu ni le-am pus niciodata…
Interesanta personalitate Cornel Gheorghita si cu o deosebita si adanca aplecare spre profunzimile sufletului uman in simplitatea lui arhaica. Si poate e timpul – din cand in cand macar, sa ne oprim din nebunia si tavalugul zilnic al vietii si sa incercam sa ne aplecam spre noi sau macar sa lasam sa ajunga la noi viziunea pe care ne-o transmite un artist precum Cornel Gheoghita. Si poate ne vom clarifica cu noi insine.
Filmul acesta are ceva de legenda, de poezie, de incantatie.
Si imaginea vine sa completeze aceasta senzatie. Decupajul figurilor pe imensitatea cerului si a apei, pacea insingurata a personajelor, lumina si claritatea frusta a peisajelor – mie personal mi s-au parut ca realizate de penelul unui artist inspirat, recte Ovidiu Marginean.
Cornel Gheorghita a fost inspirat in alegerea distributiei. Carmen Trandafir dovedeste o intelegere profunda a eroinei a carei partitura de larga intindere o sustine cu un profesionalism de exceptie. Naturaletea simplitatii/elaborate interpretative, dramatismul, dar si registrul vocal ma fac sa o alatur altor doua nume de marca ale scenei, cu care o aseman: Leopoldina Balanuta si Luminita Gheorghiu. Surmontarea diferentei dintre varsta reala a actritei si cea a personajului interpretat probabil ca a necesitat un studiu special, dar rezultatul este extraordinar.
O surpriza pentru mine a fost Aron Dimény, interpretul lui Nae Apostol, despre care nu stiam nimic-nimic, dar despre care am citit in Caietul de Presa, pe care il vom posta cat de curand (pentru ca merita sa il cititi!). O figura pe care nu o o patrunzi dintru inceput si poate nici pana la final, un chip imobil, cu pleoapele grele, cu ochi care arareori privesc cu atentie, un personaj plutind parca atemporal, dar care se dovedeste – ca si mama sa – la fel de profund
atasat traditiilor transmise de la generatie la generatie, cutumelor de la care nu face rabat – chiar cu pretul putinelor valori materiale pe care le sacrifica cu usurinta, un chip coborat parca din literatura mistica alui Vasile Voiculescu. Aron Dimény se dovedeste un secund perfect pentru Adriana Trandafir si un pilon solid pentru reusita filmului.
In Caietul de Presa veti putea obtine informatii si despre Cornel Gheorghita, specializat in audiovizual la Toulouse, cu o lunga cariera cinematografica in Franta si cu aplecare deosebita spre traditiile precrestine practicate pe teritoriul Romaniei. Veti mai afla din aceeasi sursa si despre participarile si premiile obtinute de aceasta productie la festivaluri internationale de profil. Filmul urmaza sa fie in curand distribuit in Franta si va participa la festivaluri in Egipt si in India.
Poate ca multora nu va placea acest film. Pentru cei care simt ca mine si care au aplecare, intelegere si curiozitate pentru traditii, mistic, magic – filmul va fi o surpriza placuta!
3 comments