Edge of Tomorrow (2014) – Ziua cârtiței din dulapul cu (exo)schelete

Edge of Tomorrow (2014) – Prizonier în timp

Regizor: Doug Liman
Distributia: Tom Cruise, Emily Blunt, Brendan Gleeson, Bill Paxton, Jonas Armstrong, Tony Way, Kick Gurry, Franz Drameh, Dragomir Mrsic, Charlotte Riley
Scenariu: Christopher McQuarrie, Jez Butterworth, John-Henry Butterworth, după romanul All You Need Is Kill de Hiroshi Sakurazaka

M-am dus cu oareșce așteptări la Edge of Tomorrow… Recunosc. Trailer-urile promiteau o super-acțiune, adrenalină și un film sefe care să facă uitat flapsul pe nume de cod Godzilla.

Am ieșit mai nedumerit decât o izmană de apevist nimerită în crematoriu. Mi-au trebuit minute bune după ieșirea din sală și multiple auto-interviuri să mă lămuresc de ce un film care ar fi trebuit să-mi placă, nu mi-a plăcut defel… Chestiunea devenea mai absconsă pe masură ce realizam că regizorul și actorii încercaseră din răsputeri să-mi atingă așteptările. În mod paradoxal găseam tot felul de lucruri meritorii, chiar originale (rar!) pe alocuri, totuși rezultatul final nereușind să-mi satisfacă cerințele de sefist hardcore.

Mi-am expus nedumeririle la Bookfest – la una din întâlnirile neoficiale cu colegii de fandom- și replica unuia mi s-a părut că descrie perfect filmul cu pricina: e o peliculă condamnată din start să placă atât celor care-l plac pe Tom Cruise (pentru că e cu Tom Cruise!), cât și celor care-l urăsc – pentru că moare de o grămadă de ori. Da, nu poți să nu fii de acord cu asta, dar totuși nu asta e rezolvarea nodului meu gordian. Mie chiar îmi place de Tom Cruise și mi se pare că a reintrat pe un trend crescător odată cu distribuirea în seria Jack Reacher. E clar că omul excelează în interpretarea unor roluri ce compensează traumele și tarele proprii, dar nimeni nu-i perfect, nu-i așa? Oricum, nu interpretarea lui Cruise sau a partenerei sale din film, Emily Blunt, deranjează deși nu sunt printre prestațiile lor de top.

Bun, terminând acest preambul cam prolix să încercăm să punctăm câteva aspecte, spun eu, esențiale.

1. Filmul e realizat în siajul unui roman semnat de Hiroshi Sakurazaka, un roman wasei-eigo sau ranobe, un stil de roman ușor destinat adolescenților și celor numiți young adults de civilizația anglosaxonă, romane ce foarte rar depășesc 200 de pagini standard (30000-40000 de cuvinte. Aceste romane, adesea ilustrate, fiind destinate celor foarte tineri nu încearcă să surprindă prin profunzimi și măiestrime a scriiturii, ci prin acțiunea dusă la extrem. Așadar nu e de mirare că deși acțiunea e prezentă cu vârf și îndesat în varianta filmată, profunzimea și conturarea personajelor lipsește cu desăvârșire. Personajele sunt schematice, abia scrijelite pe celuloid de replicile sagace, adesea calchiate din alte filme. Și așa facem trecerea la aspectul numărul

2. Edge of Tomorrow e un colaj de locuri comune reșapate, edulcorate și strânse laolaltă cu scotchul sclipitor al efectelor speciale CGI. Partea de început a filmului te predispune la o șarjă de clin d’oeil-uri, de trimiteri șmechere la scene celebre intrate în Pantheonul cinematografiei mondiale. Ți se aruncă, rând pe rând, remakeuri după Day D, Saving private Ryan, Starship Troopers, Full metal Jacket, Groundhog Day, Aliens, Matrix (de unde credeți că-și trag substanța mimeticșii? 😉 ) Totul culminând cu Bill Paxton în rolul unui sergent descins direct din Platoonul lui Oliver Stone. Până și asta ar fi fost pasabilă dacă n-ar fi fost aspectul numărul…

3. Cheia de boltă a filmului… Mda, m-am ferit până acum să fac referire la narațiunea propriu-zisă pentru a nu dezvălui acțiunea pentru fanii ardenți ai genului sefe. Aici cred că vor fi oarece spoilere!!!! Bănuiesc că, oricum, deja, alți recenzenți ai filmului nu s-au proptit în astfel de motivații și-au povestit firul epic fără rețineri, deci voi renunța la obișnuita mea reticență de-a mă raporta la povestea filmului. Intriga, punctul culminant, deznodământul – toate comasate în cam ultimele 20 de minute de film (din cele 113 totale) – se bazează pe capacitatea mimicilor de-a reseta timpul. Acum nu spun că asta n-ar fi putut fi o chestie interesantă și originală dacă ar fi reușit pariul cu logica și cauzalul, dar chestiile astea nu se întâmplă. Nu intru în detalii, dar dacă până și Ziua cârtiței din care calchiază cu nerușinare îi dă lecții, nu mai pomenesc de Deja Vu, Source Code sau de spaniolul Los cronocrímenes al lui Nacho Vigalondo care e un ideal de neatins.

Mda… ar cam fi cazul să închei. Alt moment de nehotărâre și de… habar n-am cum să-i zic altfel decât no men’s land 😉 Am fost la film cu Cristi, un coleg de editură, mare fan sefe. El a fost foarte entuziasmat, dar a avut o singură problemă: filmul ar fi trebuit să sară peste ultimele 2 minute. Da, și Mud ar fi fost mai bun fără alea 2 minute. Și Blade Runner ar fi fost. Dar dacă tai ultimele 2 minute de la Edge of Tomorrow tot nu-l salvezi…

Părerea mea. A voastră?

Nota: 4/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=vw61gCe2oqI’]