Sound of Falling (2025) – In die Sonne schauen – Singure sub soare
Regia: Mascha Schilinski
Distribuția: Hanna Heckt, Lena Urzendowsky, Susanne Wuest
Felul în care a fost tradus titlul filmului german ‘In die Sonne schauen’ (2025, regia Mascha Schilinski, Premiul Juriului la Cannes) poate fi considerat un mic studiu de caz. Traducerea literală din limba germană ar fi ‘Privește la soare’ (și implicit ‘Fii orbit de soare’). În distribuirea engleza titlul este ‘Sound of Falling’ (traducerea ar fi ‘Zgomotul căderii’), în cea franceza ‘Les échos du passé’ (adică ‘Ecourile trecutului’), iar în România va fi difuzat începând cu 13 martie cu titlul ‘Singure sub soare’. Patru titluri diferite și nu este de mirare, căci acest film va fi simțit altfel de fiecare dintre spectatorii săi, femei sau bărbați, de vârste diferite, în țări diferite. Regizoarea Mascha Schilinski (care este și co-scenaristă) a realizat un film profund, complex, dificil uneori, dar care îndeamnă la gândire și interpretări diverse. Ea este doar la al doilea film al ei, dar deja exista comparații cu filme ca ‘Das weisse band’ al lui Michael Haneke și alăturări ca aceasta nu sunt, în opinia mea, exagerate.
Cred că spectatorii trebuie să fie preveniți că este vorba despre o saga care se întinde pe o perioadă de peste 100 de ani a istoriei Germaniei, însă care nu este povestită liniar. În fapt nu avem de-a face în ‘In die Sonne schauen’ cu un fir narativ, ci cu frânturi de episoade care se petrec în patru perioade diferite, care sunt relatate intercalat și care sunt văzute din perspectivele unor personaje feminine, majoritatea copii sau adolescente. Elementul comun este decorul: clădirea unei ferme de familie și râul din apropierea acesteia, care separă în a doua jumătate a secolului 20 cele două Germanii. Primul episod se petrece în timpul primului război mondial, când ferma aparține unei familii înstărite. A doua perioadă (cea mai puțin dezvoltată) se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial și se încheie cu exilul unei părți a familiei, care trece râul pentru a scăpa de violența ocupației sovietice. În a treilea episod ne aflăm în perioada comunistă. Cel de-al patrulea și ultimul segment are loc în zilele noastre. Clădirea fostei ferme a fost transformata în complex de apartamente, noii chiriași nu mai au nicio legătură cu familia care stăpânise locurile timp de multe generații. Unul din personaje (tot o femeie, noua locatara) sparge o soba veche, parca pentru a rupe complet cu trecutul. Obsesiile și căutările – de multe ori fară rezultat – sunt însă aceleași. Ele par a se transmite din generație în generație, chiar și atunci când eroii nu aparțin aceleiași familii.
Personajele celor patru episoade sunt toate simt permanent prezenta morții. În episodul care se petrece la începutul secolului 20, familia care stăpânește ferma păstrează un cult al celor dispăruți, pe care-l exprimă cu mijloace bizare, care o intrigă pe micuță Alma, ca pe orice copil care întâlnește prea devreme moartea. Precum în multe legende ale diverselor mitologii, moartea este însoțită de atracție sexuală, dar și de mutilarea fizică exprimată prin personajul tânărului Fritz (unchiul Fritz din a doua perioadă) care-și pierde un picior în împrejurări neclare – pedepsit poate de stăpâni sau automutilat pentru a scăpa de război. Spre el se îndreaptă fascinația femeilor din jur și a fetițelor și adolescentelor mânate de curiozitățile firești ale vârstei. Oprimarea femeilor este o temă recurentă. Servitoarele din primul episod sunt exploatate sexual, iar două generații mai tărziu o adolescentă va fi fascinata de unchiul ei și își va pierde maturitatea emoțională. Presiunile politice și sociale din jur nu sunt niciodată arătate explicit, ele se exprimă mai ales prin angoasele personajelor. Destinul nu este binevoitor cu nicio generație, nici măcar cu cea de astăzi. Un blestem pare să se perpetueze în psihologia comună. Spre deosebire de filmul citat al lui Haneke în care aveam de-a face cu un univers exclusiv masculin, aici majoritatea personajelor sunt feminine și toate actrițele joacă excelent. Imaginea este foarte minuțios prelucrată, cu scene aproape total invadate de bezna alternând cu altele în care lumina orbitoare (soarele din titlul german) alterează contururile. ‘In die Sonne schauen’ este un film care se cere urmărit cu răbdare și empatie. Mascha Schilinski este doar la al doilea film de lung metraj, dar cu el și-a câștigat deja locul între cineaștii germani de prim rang. Vor urma, sper, multe altele. Eu o voi urmări cu foarte mare interes.
Din 13 martie în cinematografe, distribuit de Voodoo Films.
