Que la fête commence… (1975)
Regia: Bertrand Tavernier
Distribuția: Philippe Noiret, Jean Rochefort, Jean-Pierre Marielle
Dacă sunteți de părere că 2020 este o perioadă istorică decadentă cu o moralitate dubioasă și cu conducători ariviști, cinici, și preocupați mai ales de satisfacerea plăcerilor personale, atunci ar trebui să încercați să faceți o comparație cu Franța anului 1719 așa cum este prezentată în filmul ‘Que la fête commence… ‘, realizat în 1975 de Bertrand Tavernier. Titlul în engleză este ‘Let Joy Reign Supreme’.
Ludovic al XIV-lea (regele Soare, ‘statul sunt eu’ etc.) murise de câțiva ani. Strănepotul său, viitorul Ludovic al XV-lea fiind copil, afacerile statului erau conduse de unchiul acestuia, regentul Philippe II d’Orleans (jucat de Philippe Noiret). Aceste era un liberal care introdusese timide reforme politice, dar și un libertin, amator de amante din ce in ce mai tinere, procurate de sfetnicul său principal, abatele Dubois (Jean Rochefort), un parvenit al cărui scop principal era să ajungă la rangul de episcop în pofida originii sale modeste. La curte și în palatele nobilimii domnea desfrâul, lăcomia și imoralitatea, și doar moartea, uneori tragică, alteori stupidă mai întrerupea șirul de petreceri. Restul țării oglindea cu alte nuanțe și culori decăderea politică și morală – preoțimea era preocupată cu excomunicarea șobolanilor, mica nobilime cu comploturi separatiste, iar oamenii simpli cu grijă zilei de mâine. Acțiunea filmului urmărește complotul breton condus de picarescul marchiz de Pontcallec (Jean-Pierre Marielle) și felul în care clasele suspuse reacționează la fieberea socială în creștere. Semințele revoluției fuseseră aruncate, dar secolul era încă tânăr și aveau să mai treacă 70 de ani până la căderea Bastiliei.
Cu acest film, Bertrand Tavernier abordează un gen popular și de succes al cinematografiei franceze a anilor 50 și 60 – filmele de capă și spadă, dar eroii săi sunt departe de a fi galanți mușchetari. Regizorul pare a nu fi stăpânit încă fluiditatea narațiunii cinematografice, foarte vizibilă în filmele sale următoare, sau poate că a fost preocupat mai mult de elementele de satiră istorică, de portretizarea fără mănuși a ticăloșilor vremii ascunși în spatele măștilor de carnaval, de critică sarcastică a putreziciunii care răbufnește din spatele decorurilor luxoase și de sub mesele banchetelor copioase. Reconstituirea istorică este spumoasă, cu multe momente de umor cinic și extrem. Spectatorilor de astăzi care apreciază cinematografia franceză și pe actorii săi li se oferă ocazia unei revederi cu Philippe Noiret într-unul dintre multele sale roluri remarcabile și cu Jean Rochefort care își camuflează noblețea inăscută pentru a întruchipa rolul machiavelicului abate care pune în mișcare intrigile politice. Revelația actoricească este însă Jean-Pierre Marielle, un actor ceva mai puțin cunoscut, care construiește un personaj memorabil, un fel de don Quijotte tardiv și destrăbălat, victimă a propriilor sale ambiții. Filmul are un aer modern și cei 45 de ani trecuți de la realizarea sa contribuie doar la amplificarea efectului asupra spectatorilor. Paradoxal, sau poate nu, comparația istorică pare astăzi chiar mai actuală decât atunci.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
