The House That Jack Built (2018) – Casa pe care Jack a construit-o
Regia: Lars von Trier
Scenariul: Lars von Trier, Jenle Hallund (povestea)
Distributia: Matt Dillon, Bruno Gantz, Uma Thurman, Siobhan Fallon Hogan, Sofie Gråbøl, Riley Keogh
Lars von Trier este UNIC.
Unul dintre citatele sale ne spune ca “A film should be like a rock in the shoe”.
Poate nu mereu, dar cu siguranta… din cand in cand si destul de des… pentru a ne pune intrebari, pentru a ne analiza ca fiinte ganditoare si morale, pentru a-i radiografia, intelege, repara sau izola pe semenii nostri iremediabili defecti psihologic si psihiatric (psihopati disimulati in multime), in ideea salvgardarii umanitatii. Sau, in cazul unei perturbatii mondiale catastrofale, cum sa ne pastram intransigent morala.
Si nu este simplu sa discernem, suntem oameni obisnuiti, nu avem instrumentele necesare – educative si profesionale – pentru a ne apara. Si unii dintre noi avem slabiciuni, suntem lacomi, suntem lenesi, suntem naivi, suntem creduli, suntem lipsiti de simtul autoapararii, suntem prea dornici de dragoste si intelegere… si devenim victime sigure.
Lars von Trier, in maniera sa atat de originala si frapanta si adesea criticata tocmai din aceste puncte de vedere, ne da o lectie dura, frisonanta, dar in mod clar valabila pentru minti deschise, bine mobilate si sanatoase si nu in cele din urma, pentru stomacuri tari.
Instrumentele sale de lucru se bazeaza pe cunoasterea semenilor sai, pe istoria omenirii – cea foarte indepartata, dar – vai – si cea atat de putina vreme trecuta, deci pe o cultura solida, alimentata de o maniera personala de o vizualitate zguduitoare. Reperele sale istorice si culturale ii devin bornele de marcare a spovedaniei psihopatului Jack, cel ce a visat sa devina arhitect si a imbratisat profesiunea de inginer. Un alt fel de Hitler, care a visat sa ajunga pictor si a ajuns caporal si mai apoi… un criminal in serie. Un Hitler care nu a ucis cu mainile sale, spre deosebire de Jack, care a facut-o cu spor timp de 12 ani. Criminali fara granite, fara comandamente morale, fara polite de asigurare in fata istoriei si in faata omenirii si in fata lui Dumnezeu pana la urma. Pentru ca istoria, omenirea si Dumnezeu nu asigura pe nimeni in fata vinei de a ucide rece, hotarat, elaborat si inutil.
In mentalul cultural al omenirii, singurul sfarsit posibil, singura pedeapsa este Infernul si Dante este acela care a exemplificat magistral acest joc al vinei si pedepsei pe masura faptei. Astfel incat singurul vis cat de cat curat al vietii cumplite a lui Jack, o casa, casa pe care a visat-o, se concretizeaza in ultimul drum subteran, condus de Verge, Verge – unica ureche si entitate si martor al “incidentelor” din viata atat de neviata a criminalului in serie – Jack. Verge care ii declara monstrului “believe you’re going to tell me something I haven’t heard before”, pentru ca in fond, Jack nu este unicul care coboara in intuneric sub povara vinei.
Atentie… toate momentele terifiante ale celor doar cinci “incidente” (din cele traite in cei 12 ani de “activitate”) descrise de catre Jack pe parcursul confesiunii sale pe drumul catre haul intunericului, sunt pigmentate nu numai de atrocitati sangeroase, crize de OCD (tulburare obsesiv-compulsiva), susurari de sarpe prefacut, modalitati nebunesti de schingiuire, umilire si ucidere, ci si de neasteptate (si de aceea intens gustate) momente si replici pline de umor. Negru, intr-adevar, dar umor.
“Incidentele” lui Jack, victimele sale, sunt cu predilectie, femei. Psihanalizand, am putea merge pe linia freudiana, legatura mama-fiu, sau pur si simplu, pe ideea narcisismului personajului, la nivelul sau declarat de artist sofisticat fiind neindeajuns de inteles, recunoscut, adulat si iubit de femei. Deci, o razbunare asumata.
Un sofisticat si un visator care isi doreste o familie, isi doreste iubire, insa asa cum isi distruge machetele caselor, sau constructia lor abia incepute, Jack isi ucide si visele legate de familie si dragoste, doar niste “incidente” in viata lui.
Toate confesiunile lui Jack au o puternica constructie vizuala, ingemanata cu sunetul adeseori halucinant. Imaginea cosasilor pe camp, perfect aliniati si acordati, in sunetul harsait al lamelor secerand vegetatia, este de mare rafinament. Pe masura impresiei speciale pe care o are Jack despre propria persoana, ca fiind rafinata, sofisticata… un narcissist perfect, un ARTIST, care isi planteaza victimile-cadavre intr-un depozit frigorific, pe unele chiar le impaiaza, pe altele le picteaza… un depozit in care exista o usa pe care de mult timp Jack nu a putut sa o deschida. Dar va veni si randul deschiderii acelei usi, pentru ca Jack nu are grija ce-si doreste.
Si toate in numele artei… frustrarea puternica si vesnica de a ajunge artist, architect, deschizator in arta… si din nou spre istoria recenta a nazismului, Alfred Speer “marele architect” al lui Hitler, valoarea simbolurilor… stejarul batran de la Buhenwald, la umbra caruia a adastat Goethe in vremea cand scria Faust…Experimentul final de ucidere cu un singur glont, al mai multor victime dispuse pe aceeasi linie (inca o trimitere la nazism, privind uciderea “economica” in masa).
Obsedat din istoria celui de-al III-lea Reich (si Jack, dar si von Trier), imaginile de arhiva nazista (Speer, Stalin, bombardierele Stuka)) vin alaturi de coloana sonora si imaginile repetate ale pianistului canadian Glen Gould (o exemplificare a ideii de artist si arta, pentru Jack), remarcabil interpret al lucrarilor lui Bach. Bach, ca si Wagner fiind compozitorii apreciati in mod special de catre Hitler si regimul sau.
Partita No. 2 in C Minor, BWV 826 Glenn Gould:
Ultimul capitol, “Coborarea” … din nou omul cu coasa, care insa “coseste o lacrima”. Campiile Elizee (Verge-Vergiliu) ale lui Jack, dupa deschiderea fortata a usii lacatuite, se dovedesc a fi inselatoare, mai ales ca Jack isi asuma riscul, in ciuda faptului ca insotitorul sau Verge ii atrage atentia “n-as recomanda ca acesta e drumul de iesire”. Jack va fi judecat. Iar Verge isi spune ultima replica: “Bye, Jack!”
Alaturi de celelalte filme ale lui von Trier, frisonante, incitante, uimitoare, inovative, asez si casa aceasta l-a care a visat “stramb” Jack!
Si conform constructiei sale speciale de creator si in aceasta pelicula regizorul vine cu o echipa formidabila de realizatori, unii fiindu-i colaboratori devotati. Cinematografia de mare clasa, semnata de Manuel Alberto Claro (Melancholia, Nymphomania), uneori preluand in secventele sacadate si nervoase, ceva din patologia personajului principal, cei din Departamentul de efecte vizuale, coloana sonora care cuprinde piesa “Fame” scrisa de David Bowie, John Lennon si Carlos Alomar (interpret David Bowie), piesa “Hit The Road Jack” – Ray Charles, ale carei cuvinte si ritm slujesc perfect filmul, tema toamnei din “Cele patru anotimpuri” – Vivaldi (atat de contrastanta, nebunesc de contrastanta) cu imaginile de pe ecran si bineinteles, nu lipseste Wagner, cu fragmente din opera sa, Tristan si Isolda.
Si ajung la distributie, spunand ca Matt Dillon este magistral in rolul lui Jack. Aproape de nerecunoscut de la “incident” la “incident”, pornind cu o noua silueta rectiline, proaspat ras sau cu o barba neingrijita, elegant imbracat cu costum si cravata sau in aer liber, cu o tinuta lejera si sapca rosie, pseudo-ofiter de politie la usa unei victime sau manuind lejer si tacticos pusca de vanatoare dotata cu binoclu si spulberand capul unui biet copil, pandind la volanul camionetei sale rosii sau stranguland beregata unei “incidente”, mangaind chipul unei frumoase femei si apoi decupandu-i sanii (confectionandu-si pe urma “artistic” un portofel din pielea unuia dintre aceste “trofee”), Matt Dillon este mereu Jack, dar de fiecare data alt Jack. Trasatura comuna este talentul de exceptie al acestui actor, care intra mai bine decat oricare altul pana acum (zic eu) in pielea dementa a unui psihopat terifiant. Spun asta, gandindu-ma la Michael C. Hall (in pielea lui Dexter), bun, foarte bun si convingator, dar… pe locul doi dupa Matt Dillon in rolul lui Jack.
Si nu pot sa nu ma gandesc la incarcatura emotionala care apasa asupra unui actor intr-un astfel de rol, intr-o astfel de poveste, credibila pentru ca stim nenumarate cazuri depistate si analizate in decursul timpurilor.
Lars von Trier este remarcabil si prin slectia in filmele sale, a unor actrite speciale, frumoase, talentate, expresive, cu care continua sa lucreze apoi, de-a lungul carierei sale si a lor.
Le avem aici pe Uma Thurman (Nymphomania) si Siobhan Fallon Hogan (Dogville)
Inchei cu o replica din film, care apartine lui Verge: “In the middle of this concentration camp stood a tree and not just any old tree, but an oak and not just any oak, but the one Goethe when he was young, sat beneath and wrote some of humanity’s most important works. Goethe. Here you can talk about masterpieces and the value of icons! The personification of humanism, dignity, culture and goodness was by the irony of faith suddenly present in the middle of one of the all time greatest crimes against humanity”.
The House that Jack Built este distribuit în România de Independența Film.
