La chica de nieve (Netflix, 2023) – Fata din înregistrare
Regia: David Ulloa
Distribuția: Milena Smit, Jose Coronado
Întreabă orice părinte care este frica sa cea mai mare și îți va răspunde: să-mi pierd copilul. Nu cred că e vreun coșmar mai mare decât efectiv să nu îți ai pruncul alături. Și nu, nu exagerez când spun că este o fobie reală cu care te înveți să trăiești (sau nu). Familia Martin a cunoscut durerea unei astfel de pierderi, când la Carnavalul Magilor din Málaga le-a dispărut fetița în mulțime.
Miniserialul „La chica de nieve”, apărut zilele acestea pe Netflix, abordează o istorie fictivă, o istorie despre traume, violență, durere și frustrări. Miren este o jurnalistă stagiară care a trecut printr-un viol în grup și ale cărei anxietăți se reflectă în viața de zi cu zi. Aceasta se învață să interacționeze din nou cu societatea, cu bărbații, în special, și să deconspire o plasă imensă a pedofililor care consumă conținut pervers pe site-uri tenebroase. Aceasta află de istoria familiei Martin și de micuța Amaya, care dispăruse în timpul Carnavalului. Ceva o face să își „înfigă colții” profesional în această istorie și să sape adânc până dincolo de orice aparențe.
În cele șase episoade cât are producția regizată de David Ulloa și Laura Alvea, vedem de toate, de la munca stângace a inspectoarei Millán, polițista care primește cazul și care, se pare, în trecut nu făcuse prea mult pentru a descoperi agresorii lui Miren, și până la cerbicia de netăgăduit a lui Miren, care pare să fie aproape obsedată de dispariția fetiței.
O spun cu toată sinceritatea, m-a prins de la primul episod și am pierdut o noapte ca să-l văd până la final. De la filmarea impecabilă la istoria care parcă nu avea cum să aibă un astfel de final – toate s-au aranjat într-un puzzle perfect.
Evident, în unele momente mă încerca disperarea și furia când vedeam stângăcia eroilor, dar chiar și așa, serialul este verosimil și interesant. Mi se pare chiar că ar servi drept un punct important în discuția despre cum ne protejăm copiii, dar mai ales cât de deschiși suntem să înțelegem dramele din spatele ușilor închise.
Vă dau patru motive de ce ar trebui să-l vedeți chiar azi:
– jocul perfect al actorilor. Deși Miren are un poker face în 90% din joc, acest lucru se compensează cu flashback-urile dureroase din trecut;
– detaliile curioase din anchetă (pentru mine ele au fost un adevărat deliciu);
– cadrele bine prinse. Practic, am zărit unele similitudini cu „The killing” a lui Veena Sud.
– construcția personajelor. Fiecare vine la pachet cu o dramă despre care vorbește sau nu, dar care se întrezărește printre rânduri.
Poate că opinia mea pe finalul acestei cronici va fi nepopulară, dar se pare că Spania începe să ne ofere producții cinematografice din ce în ce mai bune, mai ales pe nișa de suspans și detectiv. Preferințele lor de a împleti dramele cu subiecte sociale este organic și fără pic de forțare a notei, aducând spectatorul într-un fel de agora unde să-și pună întrebarea: unde se termină binele și începe răul? Ce față are acest rău?
Disponibil pe Netflix.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: esquire, duoz minutos)
