„Apa lacului nu e niciodată dulce”, de Giulia Caminito
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2023
Traducere din italiană şi note de Oana Sălişteanu
De cele mai multe ori, atunci când încearcă să ne ofere o descriere complexă şi foarte clară a adolescenţei, cele mai multe perspective de natură psiho-socială surprind această etapă ca pe niște ani înfloritori şi senini, bogaţi în experienţe care să îl maturizeze pe cel ce a fost nu foarte demult doar un copil şi să îl crească în spiritul dragostei pentru ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros.
Dincolo de această viziune poate prea optimistă pentru lumea în care trăim, cotidianul agitat şi uneori mult prea rece ne-a demostrat, adesea, că ceea ce a fost menit, la un oarecare început, să ne educe în numele binelui, a fost umbrit la un alt moment de un nor venit parcă să răstoarne ordinea lumii şi, implicit, să strice drumul armonios al vieţii.
Prinsă în vraja lui, lumea celui aflat în căutarea unui prezent în care visurile vor să se oglindească în realitate se transformă, de fapt, într-un veritabil carusel în care totul pare să fie supus deşertăciunii şi la care cei ce au fost odată mesageri ai spiritelor bune asistă contrariaţi, în vreme ce uimirea lor se transformă într-o veşnică şi exacerbată frică. O frescă a acestei cumplite stări în care spiritul încearcă să se ţină strâns de ultimele fărâme de adevăr pentru a nu deveni prizonierul unui posibil morb al pierderii în necunoscut tinde a fi conturată şi în paginile romanului Apa lacului nu e niciodată dulce, semnat de scriitoarea Giulia Caminito.
Privit drept o scriere puternic ancorată în lumea noastră atât de plină de capcane pentru cei aflaţi încă pe băncile şcolilor, romanul aduce în prim-plan o poveste cutremurătoare desprinsă parcă, deopotrivă, dintr-o serie de alte ficţiuni devenite celebre, dar şi din viaţa noastră, cunoscută pentru capacitatea ei de a ieşi învingătoare într-o ipotetică luptă cu un scenariu de film. Iar pe măsură ce firul sinuos al poveştii ne prinde în mrejele sale, vocea scriitoarei se împleteşte cu glasul răsunător al Gaiei, o tânără care, încă dinainte de a împlini mult râvnita vârstă a majoratului, îşi caută cu disperare un drum prin viaţă. Fiecare popas prin lumea cea mare tinde să aibă un efect penetrant asupra spiritului încă vulnerabil, impregnând picăturile de inocenţă cu umbre ale sărăciei şi ale violenţei. Şi chiar dacă vom fi tentaţi, poate, să credem că destăinuirile protagonistei nu diferă prea mult de cele ale oricărui adolescent teribilist, vom înţelege că, de fapt, ele dezvăluie o dorinţă vie de regăsire a acelei iubiri plăsmuite sub semnul adevărului şi al loialităţii.
Aşa se face că, în vreme ce visează cu ochii larg deschişi la o lume nouă, mult îndepărtată de graniţele reci ale durerii, Gaia devine una dintre victimele unei societăţi hazardate care la început fascinează, dar în urma căreia nu va rămâne decât un nor de grele suferinţe şi dezamăgiri. La început, paşii fetei se intersectează necontenit cu cei ai Antoniei, soţie şi mamă care, dintr-un devotament greşit înţeles, şi-a transformat fiecare zi din viaţă într-o luptă necontenită pentru siguranţa familiei şi pentru menţinerea cât mai constantă pe o oarecare linie de plutire:
Locuim într-un cartier căruia mama nu îi place să-i zică periferie; ca să fie periferie trebuie să ai în minte care este centrul, iar noi acel centru nu îl vedem niciodată. (…) la noi nu se fac excursii cu şcoala, iar dacă ies din casă e doar ca să mă duc cu mama la piaţa din cartier. (…) Noi o vedem pe mama ca pe o eroină de desene animate, ca pe o Anna Magnani în film, care se ia de gât cu toată lumea, ea care nu capitulează, ea care îi pune pe toţi cu botul pe labe. (…) Ea este corabiei noastre, ne conduce, îşi urmează traseul, dă ordine şi impune disciplină, chiar dacă la orizont se anunţa furtună. (…)Teoria mamei e următoarea: cine nu te cunoaşte nu te ajută, drept care să rămânem acolo unde se ştie cine suntem şi unde ea poate ţese raporturi mai mici sau mai mari de protecţie şi de recunoştinţă (pp. 9, 268, 25 şi 13).
Dincolo de perimetrul casei se află însă o piscină a cărei apă foarte rece tinde să pună în lumină, asemenea unei oglinzi, adevărata faţă a unei lumi ostile, care priveşte totul prin lentile aspre, transformând chiar şi cele mai vesele jocuri ale copilăriei în acte de violenţă. Iar în această ambianţă, unde oamenii judecă nepăsători absolut fiecare faptă, iar mai apoi vampirizează moartea, îi sug avid şi cea de pe urmă formă de decenţă şi se înghesuie la înmormântări ca să bifeze că au fost prezenţi, Gaia începe să alunece în capcana grea a deznădejdii şi a însingurării, transformând fiecare obiect sau om din jurul ei într-o preţioasă cheie către marea evadare. Fiecare faptă şi cuvânt devine, în consecinţă, o emblemă a neliniştii şi a unei lupte nestăvilite în faţa căreia nu se poate arăta cu adevărat învingător decât cel care a reuşit, cu sau fără sprijin, să înţeleagă că pentru a creşte trebuie să trudeşti, fără a-ţi îngădui să rămâi pentru totdeauna copilul care trebuie mereu apărat, îngrijit, adăpat, spălat şi salvat.
Zilele trec, iar în timp ce statutul de adolescent deopotrivă sărac şi acaparat de caruselul tuturor posibilităţilor lumii actuale nu pare a fi unul extrem de diferit de cel al unui ostatic pe o planetă a fricii terifiante pentru ziua de mâine, o rază de lumină şi speranţă pare să se întrezărească. Poate deloc întâmplător, ivirea ei coincide cu momentul în care Gaia împlineşte 18 ani, iar puţin mai târziu devine studentă acolo unde şi-a dorit cu adevărat. Şi astfel, cea care nu demult se privea în apa lacului asemenea oricărei sălcii fragile şi plângătoare, înţelege acum că a venit momentul să devină, fie chiar şi pentru o clipă, o lebădă biruitoare:
Rezumatul vieţii mele nu se întinde pe mai mult de o pagină. (…) Eu am fost o lebădă, m-au adus de altundeva, a trebuit să mă aclimatizez cu forţa, apoi am incomodat lumea, m-am zbătut şi am fost arţăgoasă şi cu cei care se apropiau de mine cu un coltuc de pâine uscată, cu pomana lor de dragoste. (…) M-am înscris la facultatea de filozofie pentru a-mi face în ciudă, pentru a mă chinui (…), pentru o nouă provocare. (…) M-a purtat într-acolo acea parte din mine care trebuie să-i convingă pe alţii de propria valoare. (…) Era prea simplu să mă înscriu la limbi străine, la litere, la ştiinţe politice, trebuia să-mi găsesc un bici, să mă întrec pe mine, să pescuiesc din mare peştele cu cei mai mulţi ţepi şi să-l înghit cu toată gura. Viaţa mea mă priveşte pe mine, eu o construiesc şi eu o distrug, şi atunci reacţionez, precum păpuşa de lemn înghiţită de balenă împreună cu planctonul, sar şi dau din picioare pentru a scăpa de acolo şi a mă întoarce în mare, pentru a ieşi la suprafaţă, pentru a naviga la vedere (pp. 251, 268, 213 şi 243).
Fără îndoială, parcurgând paginile romanului, devenim la rândul nostru martori la o serie de spectacole vii, în care trecutul şi prezentul îşi dau mâna, în vreme ce firescul bucuriei, al entuziasmului senin, al iubirii curate, sau chiar al dorinţei de desprindere a picioarelor de pe un pământ rupt de inocenţă tinde să se însingureze, rătăcind în negura timpurilor. Iar pe măsură ce ne apropiem de finalul unei călătorii care poate că ne-a trezit interesul dar ne-a şi revoltat, pe alocuri, vom înţelege că de noi toţi depinde ce se va întâmpla după ce lacul va fi secat, înlăturând masca otrăvitoare a întregului noian de legende şi poveşti încărcate de minciună. Nu mică ne va fi, astfel, mirarea, când, deşi departe de malul lacului Bracciano, vom vedea cum ceea ce mai înainte a fost un adânc rece şi întinat se poate preschimba într-o oglindă magică, menită să ne dezvăluie că această preţioasă sursă de viaţă poate fi îndulcită. Privind prin ea cu multă atenţie şi răbdare, vom dobândi, cu siguranţă, puterea de a învăţa lecţia empatiei. Şi astfel, gustând cu toţii din apa dulce-amăruie a lacului, vom înţelege că, de fapt, ne putem privi şi prin alte lentile, mult îndepărtate de privirile tăioase ale unei lumi care, prinsă în vârtejul prejudecăţilor, confundă sentimentele şi plăcerile nevinovate cu dorinţa de sfidare a unor reguli deja bine înrădăcinate şi durerile sufletului cu mofturile, doar pentru că suferinţele conştiinţei nu se văd.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://humanitas.ro/, https://biografieonline.it/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction)
