Viata dupa moarte in credintele omenirii, de James Thayer Addison
La vie après la mort dans les croyances de l’humanité
Editura Herald, Colectia Logos, 2012
Traducere din limba franceza Victoria Comnea & Dan Dumbraveanu
J.T. Addison, nascut in 1887 si decedat in 1953, a fost un renumit profesor specializat in istoria religiilor, elaborand numeroase lucrari, eseuri si carti despre crestinism, islamism si budism.
Lucrarea de fata reprezinta o sinteza a experientei sale umaniste si a cercetarilor sale profesionale minutioase de-a lungul vietii, privind reflectarea in credintele omenirii a ideii de „Viata dupa Moarte”, o sinteza defalcata in doua parti bine structurate: Partea intai – Credinte rudimentare si Partea a doua – Credinte elaborate.
Ceea ce este uimitor, fapt constatat si in urma lecturilor si aprofundarii multor altor probleme ale omenirii, cu radacini in timpuri stravechi – si care rezulta fara urma de tagada si din volumul de fata, este universalitatea problemelor, preocuparilor si intrebarilor pe care si le-au pus oamenii, indiferent pe care continent au trait si cate mii de kilometri i-au despartit. Este ca si cum, undeva in gena, inca din procesul creatiei (care o fi fost acesta), a fost sadit un model bine structurat al gandirii si setei de cunoastere.
Pentru ca folclorul, miturile, obiceiurile ne determina sa “constatam o surprinzatoare analogie intre cele apartinand tuturor raselor si tuturor epocilor.”
Atat constientizarea faptului ca intr-o zi, vacanta omului pe acest pamant, viata sa, se incheie, gata, punct, dar si frica de necunoscut, a starii care urmeaza, a facut umanitatea sa-si puna problema legata de ce se afla dincolo de acest PUNCT, disociind astfel trupul material din viata, de sufletul conservat dincolo de poarta spre moarte.
Si pentru ca primul capitol al partii intaia incepe cu primordiala problema legata de “Natura sufletului”, autorul subliniaza ca “Spre oricare punct al orizontului ne-am intoarce, fie ca este vorba despre negrii bantu din continentul african sau de indienii din America de Nord, de paginile din Homer sau din Dante, de folclorul Chinei, Italiei sau Scotiei, pretutindeni aflam ca sufletul este considerat ca un fel de dublu diafan, aerian, volatil al trupului din carne si oase.”.
Si de aici incolo, confruntandu-se cu realitatea fizica a mortii, a iesirii trupului din viata, oamenii si-au pus problema “cum poate fi imaginat acest ceva care tine de natura suflului, care da viata unui om si care, in momentul mortii, paraseste cadavrul”. Si imaginatia omului, conjugata cu semiconstientul viselor, a condus la “mijloace mai bune pentru a afla cu ce se poate asemana un suflet. Faptul ca oamenii il zaresc in viziunile si visele lor n-ar putea fi unul dintre acestea?” Prin urmare “La notiunea de suflet ca suflu si umbra se adauga credinta in suflet ca imagine. Astfel, pentru omenire, sufletul este o imagine a omului insusi, impalpabila ca un suflu – dublul sau micsorat si diafan.”
De aici incolo, s-a mers si pe similitudini intre infatisarea sufletului cu trupul parasit, dar in care s-a definit si in unele culturi s-a mers chiar mai departe, considerand ideea de suflet asupra a tot ceea ce traieste, precum animalele si plantele.
Mergem mai departe la capitolul II, care se refera la “Mortii de langa noi” si depasind credintele primitive, care nu asociaza locul de odihna cu viata de dincolo, lucrarea trateaza cutumele vechiului Egipt, ale vechilor evrei si ale antichitatii grecesti si romane si folclorul celtic unde “mortii traiesc in mormintele lor”, rareori insa imaginandu-se ca “sufletele sunt surghiunite in limitele mormantului”, din contra ele, sufletele, “au capacitatea de a-si regasi din cand in cand vechile lor camine”. De aici si o serie de obiceiuri stabilite in multe culturi, chiar si pana in timpurile moderne, menite sa inlesneasca intrarea in casa a spiritelor, mai ales noaptea, pentru ca “ziua apartine viilor, dar noaptea apartine mortilor, deoarece, indata ce apune soarele, pe vechile drumuri rezervate pentru ele, spiritele se aduna in gloata, invadeaza campurile si drumurile si isi vad de indatoririle lor tacute.”
Capitolul III evolueaza catre “Ofrande funerare”, intrucat cei vii considera ca au datoria de a se ingriji in continuare de bunastarea celor plecati, adica de sufletele mortilor. “Sunt numeroase cazurile care arata ca oamenii actioneaza mai intai din instinct, apoi din obisnuinta si nu descopera decat in mod treptat ratiunile in virtutea carora au actionat”. De- a lungul timpului ofrandele au luat aspecte crude si tragice si s-au perpetuat pana nu demult. In orice colt al lumii s-au descoperit dovezi ale practicilor frapante privind “jertfirea vaduvei si a sclavilor in cazul mortilor importanti”, iar Herodot ne-a spus multe lucruri despre sciti in acest sens. Marturia lui Cezar vorbeste despre un obicei al celtilor din Galia: “Cu putin timp inainte de generatia actuala, era regula ca scalvii lor si unii dintre clientii care i-au iubit sa fie arsi impreuna cu ei, atunci cand aveau loc riturile de inmormantare.”
Cu timpul aceste ritualuri crude, menite sa ii creze mortului confortul social si casnic pe care l-a avut in timpul vietii, sunt acuzate si se renunta la ele prin diverse tertipuri inselatoare, cum ar fi “papusile facute din paie”. Aceste obiceiuri, ne spune autorul, “sugereaza conceptia animista, din care isi trag radacinile credinta in suflete si in spirite (…) De-a lungul timpului s-a ajuns la convingerea ca toate obiectele sunt inzestrate cu suflet – dubluri subtile care supravietuiesc dupa distrugerea trupului. Astfel s-a considerat ca alimentele si bauturile, armele si podoabele au suflete, despre care se credea ca erau puse in serviciul mortilor”.
Pasul urmator ne duce la Capitolul IV, “Cultul stramosilor”, nemuritorii stramosi care isi castigau acest merit prin ofrandele care le asigurau intretinerea. Dependenta aceasta dintre morti si cei vii strabate timpurile si meridianele lumii, din Noua Guineea, in Borneo, in Nigeria, in Grecia lui Homer, la romani, in China (cel mai important exemplu – si astazi “un factor important in viata religioasa a milioane de chinezi”). Pentru ca, in esenta, ideea este ca “spiritele stramosilor pot face atat rau cat si bine si felul in care ele folosesc aceasta putere depinde de felul in care au fost tratate”.
Bineinteles ca mortii trebuie sa fie sarbatoriti, conform cultului stramosilor. In Capitolul V aflam despre aceste “Sarbatori ale mortilor”, obicei familiar si azi, aici, acum. “Asa se intampla la diverse triburi si natiuni, cu totul straine unele fata de altele, ca vechii romani si eschimosii moderni sau japonezii de azi si persanii de ieri.”. Datele acestor sarbatori sunt strict determinate in conexiune cu cutumele religioase sau pur si simplu sociale. Iar obiceiurile conexe sunt legate de nivelul societatii, insa daca ne detasam si privim de undeva, de sus, vom vedea similitudini indiferent de – repet, timp sau loc geografic sau cultura, in Orient (si autorul ne da in detaliu referinte japoneze) sau in Occidentul crestin (exemple din Spania, din Tirol, din Vosgi, din Letonia si Estonia). Referitor la Anglia, autorul ne spune ca in ziua comemorarii mortilor baietii mergeau din casa in casa cantand ritornele “Prajitura sufletului, prajitura sufletului / Serviti, prea buna doamna! ? Una pentru Pavel si doua pentru Petru, ? Apoi (asta-i ruga noastra) ? Trei pentru Cel ce facu / Tot ce eixta pe lume.”
Mai departe, autorul pune in discutie “Relatii cu mortii” si capitolul VI vorbeste despre credintele, dar si constatarile reale si marturiile unora, cum ca “spiritele au posibilitatea de a comunica cu cei care le supravietuiesc si de a-i tine la curent cu dorintele lor, procedand fie din propria initiativa, fara sa fi fost rugate, fie la solicitarea unor oameni care au capacitatea de a sti sa se faca intelesi de ele”. Acest capitol este deosebit de interesant prin reflectarea lui perpetua in domeniul cultural-artistic, in literatura, arte plastice si film. Ca de altfel si capitolul urmator, referitor la “Spirite agitate si periculoase”. Din vechiul Babilon, la eriile Greciei antice, la sinucigasii din arealul Indiei, spirite razbunatoare, care nu si-au incheiat tocmai lin si firesc parcursul prin viata (si aici este cazul si al sinucigasilor), constituie un pericol pentru fiecare om sau dusman. Astfel s-a dezvoltat o cultura speciala in privinta sinucigasilor si obiceiuri care de care mai ciudate in vederea linistirii spiritelor lor sau apararii de nelinistea si rautatea lor. Astfel, la multe popoare diferite, indepartate unele de altele, exista un obicei comun legat de ingroparea sinucigasilor la o raspantie de drumuri, o explicatie fiind aceea a “sperantei ca trecatorii, calcand mormantul, ar calca si fantoma” sau aceea ca “spiritele astfel ingropate, chiar daca incep sa rataceasca, nu mai reusesc sa nimereasca la caminul lor”.
Pana la urma insa, oamenii si-au pus si intrebarea legata de locul unde spiritele isi duc viata de umbre. Unde este tara mortilor? Capitolele VIII si IX trateaza “Lumea subpamanteana” si “Tara pamanteana a spiritelor”, a doua locatie fiind aceea care nu mai izoleaza sufletele si care le creaza o tara undeva departe, atat de departe incat “fantezia omeneasca este libera s-o aseze oriunde”. Poate undeva pe o insula si atunci cei vii, triburile oceanice isi pun mortii intr-o luntre si in larg ii arunca in apa. Si celtii din Galia procedau identic. “Campiile Elizee” o idee interesanta creditata de greci erau un loc fericit in care zeii faceau mult mai mult pentru oameni: ii transferau acolo pe cei favorizati, inca din timpul vietii! 🙂
Addison are insa si niscaiva umor, pentru in continuare ne spune ca “daca ajunge doar un minim de imaginatie pentru a aduna mortii intr-un mormant conceput ca un lacas subpamantean, o insula sau o tara occidentala indepartata, cu atat mai sus se avanta mintea omeneasca oferindu-le drept locuinta cerul, soarele sau stelele.”
Gandind ca “stocul de suflete” este limitat, omenirea si-a pus pe drept cuvant “problema reincarnarii” (Capitolul XI). De la “triburile aborigene din Australia”, trecand in Africa, America si Europa, intalnim mecanisme conceptuale identice, reflectate mai apoi in feluritele doctrine religioase (cu tentatia reinvierii) si observatii mistice care implica identitatile de nume. Dar mai exista un aspect al conceptului de reincarnare, acela al “transmigratiei sufletelor” (Capitolul XII), pentru ca “din moment ce animalele au suflete asemanatoare, spiritul omenesc poate sa reapara la fel de usor intr-o forma animala”. Baleind printre exemple din istoria culturala a diferitelor popoare, autorul ne prezinta si faptul ca ezista o preferinta marcanta pentru anumite forme (animaliere). “Lucru curios, animalul cel mai frecvent desemnat in acest concurs de imaginatie, cel care are rangul de mare favorit este sarpele. (…) In China <<este foarte raspandita convingerea ca vizita unui sarpe semnifica vizita unui strabun. Un asemenea oaspetele este tratat cu veneratie; gazdele se prosterneaza inaintea lui si aprind faclii sau hartie de argint in onoarea sa si-l conduc atunci cand se retrage>>”.
“Inconsecventele existente in credintele rudimentare” (Capitolul XIII) au fost depistate de catre chiar emitatorii si practicantii lor, insa in timp s-au adus argumente si justificari de tot felul, pentru a pastra tiparul si traditia. Mai ales in ideea – expusa in capitolul XIV, ca si dincolo de mormant exista “Distinctii realizate in viata postuma”. Mai simplu spus, daca lumea viitoare este o replica a celei pamantene, “tot astfel ideea cea mai simpla prin care se fac deosebirile postume consta in prelungirea dincolo de mormant a diferentelor constatate aici pe pamant. “
Ei, si aici se face deosebirea si se pune problema tratata in partea a doua a lucrarii, pentru ca “din toate acestea rezulta cu claritate evidenta ca sub nivelul pe care l-au atins religiile superioare, precocupate de salvarea sufletului, deosebirile stabilite in viata postuma nu sunt niciodata de natura morala.”
Partea a doua, “Credintele elaborate” despre viata viitoare se ocupa cu mult aplecare de diferenta fundamentala fata de credintele rudimentare, care “se datoreste aparitiei unui nou tip de religie, caracterizat prin aceea ca el orienteaza si fixeaza atentia asupra vietii viitoare. Contrastul dintre ideile rudimentare si cele elaborate referitoare la destinul sufletului reflecta contrastul dintre credintele inferioare si cele superioare in domeniul religios.”
“Spirite”, Zei” si “Mantuirea sufletului” sunt “gradele unei ordini ascendente”.
Densitatea acestei cele de-a doua parti a lucrarii este deosebita, aici trecem de stadiul pitoresc si atragator al relatarilor despre diverse obiceiuri si credinte din cele mai exotice insule pana in inima Europei, edificatoarea pentru intelegerea si coagularea “credintelor elaborate”. Aici intram pe teritoriul filozofiei destinului de care nimeni nu poate sa scape, pe teritoriul celor mai inalte aspiratii umane si de ce nu, pe teritoriul celei mai fiebinti sperante, “nemurirea sufletului, rasplata, judecata dupa moarte, Purgatoriul, Infernul, Cerul, Invierea trupului.”
Si ne spune Addison: “Intr-o religie, cu cat ni se par mai nobile elementele constitutive, cu atat mai mult ne surprinde mediocritatea, chiar vulgaritatea originii lor. Dar daca avem intelegerea sa interpretam trecutul in lumina viitorului al carui germeni ii ascunde, atunci vom intelege valoarea si nu doar mecanismul procesului prin care s-a petrecut o astfel de evolutie”.
Religia misionara a mantuirii a modelat omul in sensul imbogatirii sale spirituale. Interesante mi s-au parut bogatele referiri la lucrarile literare care urmaresc si trateaza “devenirea omului in armonie cu adevarul cel mai profund al religiei, lumina care vine de la Dumnezeu”, reprezentarea cerului (o prima imagine ebraica gasim in Cartea lui Enoh) si a sufletelor ajunse acolo, de fapt in cele sapte ceruri.
Parcurgand intregul volum insa, rezulta cu pregnanta faptul ca vechile mituri si traditii si credinte au continuat sa existe in multe spatii socio-culturale, in paralel sau chiar contopite cu credintele elaborate
Addison a reusit sa-mi tina interesul viu pe tot parcursul celor doua parti ale lucrarii sale, atat pentru bogatia de informatii prezentate si cursiv aduse in pagina, cu talent de narator in logica evenimentelor si a timpurilor, cat si prin faptul ca nu isi impune sau transpune pozitia sa doctrinara, religia sa, credintele sale, ci asa cum scrie Robert Goder in Cuvant inainte la editia franceza, (citandu-l pe autor): “El a preferat deci <punctului de vedere apartinând filozofului care discută si pledează […] pe cel al istoricului care descrie>”.
Si descrie foarte bine, as zice, drept pentru care va invit sa cititi acest volum, care vă va imbogati cunostiintele si vă va aduce si raspunsuri intrebarilor pe care in mod sigur vi le-ati pus de-a lungul vietii.
