”Nuferi negri”, de Michel Bussi
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2018
Traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru
”Trei femei trăiau într-un sat. Cea dintâi era răutăcioasă, cea de-a doua era mincinoasă, cea de-a treia egoistă (…)
Toate trei erau destul de diferite. Aveau totuși ceva în comun: toate trei visau să plece.”
Când am început romanul Nuferi negri, nu știam la ce să mă aștept. Nu este vorba numai de faptul că o lucrare care aparține genului polițist depășește stilul de gen clasic, dar autorul reușește să imagineze personaje care deși par de o simplitate brută, fără pretenția unei complexități deosebite, dovedesc de-a lungul a peste trei sute cincizeci de pagini o cu totul altă natură. Fundalul poveștii este idilic, iar pe măsură ce aceasta avansează, marginile sale încep să se decojească și iese la iveală secretul care macină întregul sat Giverny. Aflat la 80 de km de Paris, în acest loc în care a trăit și a pictat Claude Monet nu știu dacă pictura face loc poveștilor stranii sau straniul prilejuiește actul artistic.
Parcurgând paginile mi-am adus aminte de atmosfera unora dintre romanele lui John Steinbeck, în special La răsărit de Eden. Printre alte similitudini, ca laitmotivul stranietății de exemplu, alt aspect care mi-a rămas pregnant în minte este acela trecutul își cere mereu tributul, ne urmărește mereu, nu putem scăpa de lucrurile neterminate, pentru că ele cer un răspuns chiar atunci când ne gândim că nu mai trebuie să dăm unul.
Foarte interesant sunt construite și personajele, nu numai intriga, la Michel Bussi. Cele trei femei sunt creionate cu mână sigură, dincolo de impresia de volatilitate. Trăsăturile definitorii le deosebesc, însă după mijlocul romanului, îndoiala începe să își facă loc și întrebările încep abundă dincolo de text.
Fanette: 11 ani, dovedește un talet deosebit la desen și vrea să participe la un concurs de pictură al cărui premiu este o bursă de studii care i-ar permite plecarea din Giverny. Pe urmele lui Monet, ea vrea să picteze niște nuferi imaginari, de o frumusețe ciudată.
Stéphanie: profesoară la școala din sat, căsătorită cu Jacques Dupain, un agent imobiliar ratat, trăiește o viață ternă, în care fericirea nu s-a inventat încă.
Bătrâna Vrăjitoare din turnul morii: rol de povestitor și detectiv, incită cititorul la întrebări care depășesc evaluările superficiale. Are umor și e cea care indică periodic piste plauzibile pentru investigația din centrul poveștii.
Debutul îl constituie moartea oftalmologului Jérôme Morval, găsit decedat într-un pârâu, cu o felicitare pe care scria ”Crima de a visa să se instaureze. Unsprezece ani. La Mulți Ani” în buzunar. Misterul din felicitare va trebui înțeles, alături de o fotografie care va fi trimisă anonim la poliție și în care apar trei femei care au avut diverse legături cu medicul.
”Acum a înțeles că pe terenul minat al intuițiilor șefului său nu se poate avea nicio discuție rațională. Benavides se mai gândește totuși la suma elementelor contradictorii care se acumulează pe coloanele de pe foaia împăturită care nu îi mai părăsește buzunarul. Nu există un răspuns pentru toate acele indicii delirante, contradictorii. Cu cât înaintează ancheta, cu atât are impresia că sunt jucați pe degete, cineva trage sforile, se distrează pe seama lor multiplicând pistele false, pentru a-și urma nepedepsit planul perfect orchestrat.” (pg. 256)
Încercarea de a elucida misterul din jurul morții medicului prilejuiește o incursiune în viața lui Claude Monet din ultimii ani douăzeci și șapte de ani, când a pictat numai nuferi, fiind obsedat de reproducerea unora din mintea sa, care ar fi constituit o pictură inedită odată terminată. Ajungând în impas artistic, el nu mai reușește decât să copieze parțial lucrări sau părți din lucrările mai vechi, reducând totul la pete negre în ultimă instanță. Ani mai târziu, acestea vor constitui premisa pentru arta abstractă, care va fascina, la rândul ei, generații întregi de artiști și iubitori de artă.
”Nuferii, continuă Achile Guillotin, sunt o colecție foarte stranie, fără pereche în lume. […] Încetul cu încetul va elimina tot decorul din jur, puntea japoneză, crengile de salcie,cerul, ca să se concentreze exclusiv asupra frunzelor, a apei, a luminii. Epura absolută. Ultimele pânze, cu câteva luni înainte de moarte, ating abstracțiunea. Doar pete. Tașism. Nu se mai văzuse niciodată așa ceva. Nimeni nu înțelege, pe vremea lui Monet.” (pg. 175)
Dovedind o simetrie ciudată cu personajele feminine, în poveste există trei detectivi. Inspectorul Laurenc Serenac, tânăr și chipeș, posesor al unei motociclete Tiger, se îndrăgostește iremediabil de învățătoarea din sat. Adjunctul său, Silvio Benavides, polițist care clecționează de grătare, soț aproape perfect și viitor tătic, va fi de un real ajutor în anchetă, urmărind piste la care șeful său nu s-ar fi gândit deloc. Un fost inspector șef din garda veche, Laurentin, retras de ani buni, intră la un moment dat în joc pentru a face cercetări în arhivele poliției. Deși nu pare, la descoperim că este un personaj cheie în roman, fără el aspecte esențiale rămânând fără răspuns.
”Stephanie Dupain îi dăruiește necunoscutului prospețimea ei. O imensă revărsare de prospețime, risipită în cele patru vânturi, spre peisajele artiștilor , spre extazul turiștilor, spre râsetele țâncilor de pe malurile pârâului Epte. Din care ea nu păstrează pentru sine. Ofrandă absolută.
Da, acel contrast l-a tulburat atât de mult pe Laurenc Serenac. Melancolia politicoasă. Dismulată. De parcă el întrezărise, preț de o clipă, caverna unei comori și n-ar mai avea acum altă obsesie decât să -i regăsească intrarea.” (pg. 45)
Pendulând între ceea ce este moral și ceea ce ne face fericiți, personajele lui Michel Bussi dobândesc pe parcurs profunzime, la final aproape că nu mai știm nici de partea cui să fim, nici ce alegem să susținem. Deși ucigașul este depistat, nu crima este cea mai mare vină a sa, cealaltă vină pe care o poartă este mult mai tăioasă, ducând până la disprețul de sine de cele mai multe ori. Aceasta este adevărata crimă, cea din subsidiar, care iese la iveală ultima. Pe altarul fericirii se jertfesc multe sentimente și oameni.
”A înțeles. Nu mai luptă. Destinul a decis în locul ei. Știe că anii care vor urma nu vor mai conta, că va îmbătrâni așa, prinsă în capcană, alături de un om atent pe care nu-l iubește. Amintirea tentativei de evadare se va șterge, ușor, ușor, cu timpul. (pg. 334)
Ies, trebuie să iau aer. Îl iau pe Neptun cu mine, E abia șase dimineața. Preț de câteva ceasuri, Giverny este încă pustiu. Voi merge de-a lungul pârâului, prin fața morii.
Și-mi voi aminti.” (pg. 351)
Michel Bussi reușește în Nuferi negri nu numai personaje excelente, zugrăvirea unui decor idilic în cuvinte puține, puternic sugestive, dar mai ales un joc bine regizat cu timpul, cititorul aproape că nu realizează trecerea de la o perioadă la alta decât mult după ce deja a pătrund în acel spațiu temporal care are reguli proprii și povești specifice de așternut pe pagină. O carte într-adevăr bine scrisă, cu poveste realistă și schimbări dramatice de situație. Finalul, dincolo de nota optimistă pe care o aduce, mi-a lăsat un gust ciudat, pentru că drumul până la fericire pare extrem de anevoios, și aproape că nu mai ai vreme să te bucuri de cadoul venit cu atâta întârziere.
