„Anul mutilat”, de Cristina Eșianu
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost, Pitești, 2019
”Mă regăsesc în poveștile oamenilor care și-au învins frica.”
Volumul confesiv al Cristinei șochează de la primele rânduri. Aproape totul este pus în contextul personal, dar faptul că nu există nume, ci inițiale, face puțin anevoioasă conexiunea de orice fel cu personajele care apar în text. Compus din 225 de fragmente, fără cronologie și cu teme care se repetă, surprinde prin sinceritatea brutală, prin multiplele regrete notate, prin epuizarea eului, prin relația stranie cu propriul corp, despre fostul soț, despre fiul adolescent, despre traiul în România contemporană și cea comunistă, despre traiul în altă parte, despre America, despre prieteni care au fost și care nu mai sunt, despre copilărie și despre 2018, despre femei violate și despre feminism.
17. În lipsa prieteniei, mai rămân foarte puține lucruri care te pot ridica. Te pot ridica, de exemplu, macaralele cu care se construiesc blocuri sau avioanele care zboară peste continente și oceane, te pot ridica și niște scripeți care să te pună pe vreun munte când nu mai poți să urci pentru că ești obez. Te mai pot ridica lifturile când te duci la mall să cumperi cârpe și probabil că te vor mai ridica patru ciocli pe un umăr când vei sta cuminte în cutia de lemn ca să te poată arunca la gunoi.
Cristina exprimă o stare de captivitate, de „moarte” interioară, în tandem cu o acceptare a declinului. Există o puternică senzație de oboseală față de repetarea răului („Răul e redundant”). Unele bucăți critică dur indiferența societății față de probleme grave precum violența sexuală, pedofilia și corupția. Ideea de a „trece la altceva” și de a se concentra pe „elanuri pozitive” este ironizată ca o formă de naivitate sau, mai degrabă, de negare patologică („în halul ăsta suntem de înapoiați”). Refuzul de a asculta știri sau de a deschide ziarul, pentru a evita „factualul românesc”, subliniază o tendință generală de evitare a realității dure. Textul este impregnat de un cinism amar, vizibil în ironia față de „somitățile medicale” sau față de banalitatea răului.
Epuizarea de care vorbeam mai sus se reflectă în text ca o golire interioară, o secare a surselor de inspirație sau chiar a manifestărilor de orice fel.. Întrebarea retorică „În lumile terifiante există frumusețe?” este centrală, sugerând o căutare, zadarnică în esență, a luminii în întuneric. Limbajul explicit și uneori vulgar reflectă violența și degradarea pe care le descrie autoarea, care nu se ferește să pună pe hârtie cuvinte puternice pentru a șoca și a accentua disperarea. Întregul text are o alură de monolog interior, fiind împărțit în paragrafe relativ scurte, uneori aproape aforistice („Răul e redundant, ce frază banală, nu?”), ceea ce contribuie la un sentiment permanent de dezorientare pe care îl simți și ca cititor.
110. Corpuri trash și limbi otrăvitoare, astea zvâcnesc în timpanul și în plexul meu într-un ritm diabolic. Adicțiile la viciile celorlalte secole sunt și adicțiile mele, cam greu de dus în spinare toate la un loc. Discursul meu interior are întotdeauna legătură cu ura și descrie anatomia imposibilităților umane. Nu mai sunt capabilă de nicio imersiune în imaginar pur, sunt expresia catastrofelor mele civile. Coșmaruri și viziuni onirice, horror sau dandy-iste, copaci morți, vietăți, reverii, toate m-au părăsit. Acum trăiesc într-un cartier muncitoresc și aici cei mai mulți oameni nu mai au nicio speranță, li se citește asta pe chip.
În lumile terifiante există frumusețe?
Corporalitatea, sexualitatea și legătura cu moartea sunt alte trei teme importante ale volumului. Transformare a familiarului în ceva grotesc și simbolic („ceainicul e un cap de ciclop, mânerul ușii, un penis de berbec, patul conjugal, un tocător de carne umană”) sugerează o minte tulburată, o percepție distorsionată a realității și o proiecție a angoaselor interioare asupra lumii exterioare. O conștientizare acută a decăderii fizice contrastează cu o minte activă, creând o „luptă nedreaptă între minte și corp”, iar experiențele amoroase sunt descrise ca fiind intense, dar efemere și, în cele din urmă, duc la singurătate. Imaginea „crucilor” adaugă o conotație de sacrificiu sau suferință, sugerând că aceste relații sunt marcate de durere.
Moartea este imaginată inițial ca o „coliziune cu un asteroid”, un eveniment dramatic și inevitabil. Naratorul se simte nepregătit pentru „neant”, iar eroismul tinereții este insuficient. Există o dorință de a vedea moartea ca o „cedare, o anihilare a spasmelor”, dar este contrazisă de „pulsiunile libidinale” care o transformă într-un „extaz grotesc, senzual”.
194. Aș fi vrut să mă pregătesc pentru neființă așa cum m-am pregătit pentru prima noapte de dragoste, dar nu pot. Am să trec dincolo ținându-mi trupul extenuat pe brațe, după ce voi fi interiorizat moartea ca pe o penetrare finală.
Transformarea obiectelor în simboluri macabre sau sexuale, descrierea corpului ca „deșeu” și metaforele sexuale ale morții sunt exemple clare ale unei stări de spirit aproape tot timpul extreme. Există însă un contrast puternic între dorința de o moarte liniștită și realitatea pulsiunilor care o transformă într-un „extaz grotesc”. Cristina Eșianu explorează continuu frica legată de pierderea controlului și de violența inerentă a existenței și a sfârșitului, culminând într-o viziune traumatizantă a lumii.
