”Istoria albinelor”, de Maja Lunde
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere: Sanda Tomescu Baciu
Istoria albinelor este debutul literar ambițios al scriitoarei norvegiene Maja Lunde – unul răsunător dacă citim criticile internaționale – care până la acest volum a scris literatură pentru copii. Povestea urmărește trei generații de apicultori din trecut, prezent și viitor, legați de o poveste fascinantă despre relația lor cu albinele și cu copiii lor pe fondul unei crize globale. În prima poveste acțiunea se desfășoară în Anglia, 1852. William este un biolog și comerciant de semințe, care dorește să construiască un nou tip de stup, capabil să îi confere recunoaștere atât lui, cât și copiilor acestora. Cea de-a doua îl are în centru pe George, și se petrece în America anilor 2000. Protagonistul este un apicultor care luptă împotriva metodelor agriculturii moderne și speră că fiul său va reprezenta mântuirea tuturor. Cea de-a treia o are în centru pe Tao, care trăiește în China anilor 2098 și care participă activ, ca de altfel toți oamenii din jurul său, la polenizarea manuală, deoarece albinele au dispărut de mult. În momentul în care fiul său este luat de autorități în urma unui accident tragic, ea va porni într-o călătorie extenunată pentru a afla ce s-a întâmplat cu el. O mică asemănare cu Povestea Slujitoarei, Margaret Atwood, câteva elemente care mi-au amintit de distopia creată de scriitoarea canadiană. Atwood reușește să jongleze însă mai bine atât cu personajele, cât cu povestea în sine, raporturile dintre acestea fiind clare și rămânând așa pe tot parcursul romanului, destul de vast de altfel.
Istoria albinelor tinde să unească cele trei narațiuni foarte diferite într-o poveste captivantă și provocatoare, legată nu numai de elementul central, albinele, dar și de conexiunile puternice între copii și părinți, textul convergând de fapt către relația noastră cu natura și umanitatea. Legătura dintre cele trei însă nu este evidentă decât la finalul cărții. Dependența de albine este liantul, dar așteptările părinte-copil și relația inversă sunt de asemenea relații care stau în prim planul povestirii.
Tao, 2098
”În uniformele de lucru bej, ne confundam cu pomii. Și noi eram la fel de înțesate ca florile. Niciodată singure, mereu laolaltă aici sus, în pomi sau mergând de-a lungul făgașului lăsat de roți, ce ducea de la o parcelă la alta. Abia între pereții apartamentelor noastre puteam fi noi înșine, timp de câteva scurte ore.” (pg. 8)
George, 2007
”Era un plan bun. Realist. Rezonabil. Și cât ai zice pește, Tom se va trezi cu nevastă și copil. Și atunci meritul ar fi fost al tatălui prevăzător. (…) Eu eram cel care crea siguranță. Singur ofeream întregii familii siguranța zilei de mâine. Deși mi se părea că nimeni nu înțelegea acest lucru. Înainte îmi dădea aripi să lucrez în plus, dar acum drumul părea mult prea lung și întortocheat, asemenea unei roți îngreunate de mocirlă.” (pg. 55)
Începutul povestirii este destul de greoi iar premisele cărții sunt foarte aproape de situația reală în care ne aflăm. Numărul albinelor este în continuă scădere, să o reducă, iar un interes profund pentru mediul înconjurător este nu numai binevenit, dar foarte curând obligatoriu. Fără albine și polenizarea lor, sursele noastre de hrană vor deveni inexistente, iar lumea cum o cunoaștem de nerecunoscut. Decorul propus este destul de sumbru, însă și previzibil, dacă nu luăm măsuri destul de rapid. Speranța însă nu lipsește, legăturile între povești ies la iveală și cercul se închide ingenios.
În volum avem parte de multe momente lirice frumoase, momente în care cititorul are ocazia să empatizeze, dar și momente de interconectare în întreaga poveste. Tao decorează camera fiului său cu autocolante fluorescente de stele, asemănătoare cu cele cu care împodobea propria cameră din copilărie. Pe o scară mai largă, există un moment în care Tao urmărește un documentar despre apicultorii care au fost afectați colapsul albinelor. Aflăm multe despre albine din romanul semnat de Maja Lunde, dar și lucruri care ar trebui să ne pună pe gânduri, schimbări de care ar avea nevoie și societatea noastră pentru a nu ajunge cumva, într-un viitor poate nu foarte îndepărtat, la situații similare.
William, 1852
”Multă vreme contactul oamenilor cu albinele s-a limitat doar la capturarea roiurilor naturale de albine, faguri în formă de semilună construiți de albine pe crengi sau în scorburi. Dar cu timpurilor, unii au devenit atât de obsedați de aurul albinelor, încât le-au și domesticit. (…) Altfel spus, pentru recoltarea mierii se impunea distrugerea chiar a fundamentului supraviețuirii lor.
(…) Am simțit deodată că tremuram de surescitare. Asta voiam, aici se afla pasiunea mea. N-am reușit să îmi desprind ochii de la desene și de la albine. Aș fi vrut să intru acolo, în interiorul stupului.” (pg. 77)
George
”Când albinele ajung într-un loc nou, sunt mereu liniștite în primele zile. Stau mai mult în interiorul stupului, la ele acasă. Apoi se aventurează în afara stupului și fac mici zboruri de recunoaștere, inspectează noile împrejurimi și se acomodează cu locul. Ți încet, zborurile lor devin tot mai lungi. Din a treia zi își reiau activitatea normală, astfel că în jurul tuturor tufelor de afin se aude zumzetul lor inconfundabil.” (pg. 188)
Romanul scris de Maja Lunde are în centru albinele și importanța acestora pentru întreaga omenire, însă în subtext există multe alte elemente de care trebuie să ținem seama. Cele trei povești, deși destul de diferite, au asemănări inedite, dincolo de viața de familie, liant fără doar și poate, viețile toată viața lor depinde într-o anumită măsură de albine și toate au fost direct sau indirect afectate de dispariția albinelor. Tao este de departe cel mai interesant, mai ales datorită capacității de a crea un viitor distopic, alarmant de posibil.
Tao
”Am ieșit pe ușă. Strada era pustie, cu miros de cărămidă umedă, de praf și un zi slab de putregai. Un oraș în descompunere. Cu fațade degradate. Pe un zid atârna un panou electronic stricat. Primele zece secunde ale unui film se reluau încontinuu. Li Xiara, Liderul Comitetului, vorbea probabil despre comunitate și cumpătare. Dar mesajul era mut, deoarece sunetul încetase de mult să mai funcționeze. Culorile dispăruseră, de parcă totul ar fi fost acoperit de ceață. Iar liniștea era profundă și apăsătoare.” (pg. 208)
”Am descoperit la bibliotecă interviuri cu apicultori di diferite părți ale lumii. Resemnarea lor era evidentă. Erau purtătorii de cuvânt și reprezentanții acestei crize. Unii apicultori furibunzi jurau că nu vor înceta lupta, dar cu cât aceste interviuri avansau în timp, creșterea și resemnarea lor. Dacă aș fi văzut filmele mai repede, nu le-aș fi acordat nicio importanță. Erau dovada unei epoci revolute. Nu aveam nimic în comun cu acești bărbați obosiți. În haine de lucru uzate, cu trăsături grosolane, brăzdate de soare și cu un limbaj banal. Acum însă vedeam ființa umană în fiecare, ființa umană zdrobită de o catastrofă personală, care era și a mea.” (pg. 210)
Poveștile le se leagă la final, deși așteptam acest lucru ceva mai devreme. Fără albine, viața are un viitor nesigur, dacă nu imposibil, ignorarea legăturilor cu aceste insecte nu este deloc în avantajul nostru, resursele de hrană devenind cu siguranță insuficiente dacă ele ar dispărea. Un alt element interesant este analiza din subsidiar a raporturilor dintre egoism și altruism, dar și trimiterile destul de dese la un tip de comunism care ar putea funcționa.
O lectură interesantă, diferită, cu accente deosebite pe planuri diverse, pe care însă Maja Lunde le-ar fi putut îmbina mai rapid, pentru că riscă să piardă cititorul pe parcurs. Ceea ce am apreciat foarte mult este lipsa idealizării, atât a realității, cât și a raporturilor umane în general, dar și tehnica excelentă a scriiturii chiar dacă necorelarea mai rapidă a poveștilor m-a dezamăgit puțin.
