Un roman bizar: „Năucul”, de Ioan Suciu

„Năucul”, de Ioan Suciu
Editura Aius, Craiova, 2018

Se spune că fiecare autor își plăsmuiește personajele din tina propriilor emoții, le dă chip și asemănare aidoma unui Demiurg și le lasă în voia sorții pe paginile unei cărți. Adeseori, acestea devin parte din rutina cititorilor și se pierd în noianul figurilor literare, dar uneori reușesc să iasă la iveală cu atâta nonșalanță și cutezare încât te lasă prosternat și confuz. Despre unele personaje se poate spune sus și tare, ca pe un compliment, că sunt bizar de interesante și memorabile. Un astfel de erou este Artemie din romanul scriitorului Ioan Suciu, cu titlul „Năucul”, apărut la editura Aius (o editură despre care, din păcate, nu am mai auzit nimic până acum), în 2018.

Artemie trăiește într-o lume aproape paralelă, în care există frică de scriitori, care par să fie niște ființe dogmatice, desprinse din mitologie. Este un personaj „mărunțel și orgolios, cu mustață, ochi bulbucați, păr rar și aspru”. Deși „era cam grăsuț, dovedea în toate împrejurările o agerime neobișnuită”. Acesta are o feblețe pentru pisici negre, se amorezează cu o maimuță și fuge de o nevastă omniprezentă și posesivă.

Din toate aceste descrieri observăm o tendință arhetipală, în care se regăsește personajul caricatură, personajul care însumează în sine toată nevolnicia, toată furia și deznădejdea lumii. Artemie este un soi de totem, dacă vreți, care pare să aibă un noroc chior de-a lungul întregii povești, care trebuie să menționez este extrem de alambicată.

Autorul Ioan Suciu mizează, probabil, pe senzaționalism în acest roman pe care îmi vine greu să îl categorisesc la un anume gen, încercând să amestece elemente SF cu turnuri desprinse parcă din literatura polițienească, toate împachetate într-un soi de teatralizare a absurdului. Își pune personajele în cele mai tragicomice situații, încercând parcă să ne semnaleze impotența acestora, dar și dorința nestăvilită de a o scoate la capăt.

O să mă opresc puțin asupra structurii tehnice a romanului, pe care nu am prea întâlnit-o la alți scriitori contemporani. Stilul puțin dezlânat al narațiunii se îmbină cu imaginile ce par să se succeadă într-un ritm mult prea rapid, de parcă ne-ar fi perindate zeci de cadre într-un caleidoscop. Figurile de stil abundă în text și par să dea un soi de textură personajelor, decorurilor. Mi se pare ușor de pus în scenă acest roman, pentru că mizează mai mult pe dimensiunea de show.

Ceea ce pare să fi vrut autorul e să creeze un soi de satiră, în care să îmbine toate păcatele lumii, de la avariție la orgoliu, de la desfrâu la obsesie. Se citește acest roman foarte ușor, aș spune chiar pe o răsuflare, dar nu știu dacă e neapărat genul de carte pe care să o memorezi cu ușurință. Mai degrabă poate deveni un soi de periplu prin catacombele spiritului uman, un spațiu învăluit în multe incertitudini.

Cred că „Năucul” poate fi privit drept o retrospectivă a lumii văzută prin cioburi sparte de sticlă. Diformă, obscenă, bizară și comică – iată lumea personajelor lui Ioan Suciu, o lume în care frica se dizolvă într-o stare latentă de resemnare.

(Sursă fotografii: Pagina de facebook a autorului, Twitter.com)