„Turcia și fantoma armeană. Pe urmele genocidului”, de Laure Marchand și Guillaume Perrier
Editura Corint, Colecția Istorie, Bucureşti, 2015
Traducere din limba franceză de Nicolae Drăgușin, prefață de Sorin Antohi, Cuvânt-înainte de Taner Akçam
”Această colecție de mărturii și de călătorii pe urmele încă proaspete ale genocidului din 1915 înțelege să arate măsura în care Turcia este continuu bântuită de fantoma unui popor asasinat.” (pag. 28)
Cuvintele de mai sus descriu cel mai bine despre ce este vorba în această carte. Laure Marchand și Guillaume Perrier, doi ziariști francezi acreditați la Istanbul din partea a două cotidiene rivale, Le Figaro și Le Monde, s-au gândit să facă încă un pas spre reconstiuirea unui fapt istoric, genocidul armean din 1915. Prilejul este apropiata adoptare a unei legi în Franța pentru pedepsirea celor care neagă evidența unor genociduri recunoscute de stat și el se transformă într-o carte de mărturii asupra unui fapt istoric groaznic pentru toată lumea, cu excepția turcilor.
De altfel, aceasta este miza. Suntem în apropierea centenarului genocidului (cartea a fost publicată inițial în Franța în 2013), iar statul turc continuă să se situeze la distanță, negând masacrele, negând termenul de genocid din două motive principale: primul, teama de posibile solicitări de despăgubiri financiare; al doilea, asupra căruia pun accent cei doi autori, fiind cel statal. Turcia modernă, Republica turcă, s-a clădit tocmai în preajma și pe fundamentul genocidului creștinilor care îi locuiau hotarele. Cu câțiva ani înaintea momentului în care Mustafa Kemal Atatürk a fondat Turcia, la 29 octombrie 1923, Junii Turci au omorât peste un milion de armeni creștini, într-o tentativă reușită de epurare de „păgâni” a fostului Imperiu Otoman. Astfel, în contextul tulbure al Primului Război Mondial, o țară epurată etnic și religios se năștea, iar unul dintre bazele acesteia a fost masacrul armenilor.
Aproape un secol, s-a vorbit prea puțin despre asta în Turcia, cei care aveau curajul să o facă erau de obicei arestați, exilați sau pur și simplu uciși în plină stradă, iar exemplele sunt nenumărate în ”Turcia și fantoma armeană”. În ultimii ani însă, în ultimul deceniu, ca urmare a relativei occidentalizări a statutului turc, dar mai cu seamă din pricina dorinței de integrare în Uniunea Europeană, lucrurile s-au mai schimbat: au apărut tot mai multe asociații privind salvarea trecutului armean, privind publicarea arhivelor sau a mărturiilor supraviețuitorilor, s-au înființat ziare și reviste, au loc proteste, ba chiar și vizite ale urmașilor armeni, organizate de firme private, în Anatolia, acolo unde armenii trăiau de secole înaintea momentului 1915. Multe dintre aceste mărturii sunt acum publice și prin cartea despre care vorbesc, iar momentul-cheie poate fi considerat (tragic, dar adevărat) asasinarea lui ziaristului și scriitorului turc de origine armeană Hrant Dink:
”Pe 23 ianuarie 2007, la înmormântarea lui Hrant Dink, a fost cel mai amplu protest de stradă care a avut loc vreodată la Istanbul. ”Noi toți suntem Hrant Dink!”, ”Noi toți suntem armeni!” se putea citi pe pancarde. În țara în care a fi luat drept armean este cea mai rea insultă posibilă, faptul că turcii făceau asemenea declarații ar fi fost un lucru de neimaginat altădată. Era mult mai mult decât un strigăt de fraternitate. În acea zi, au fost turci care au spus că, ucigând un armean, au fost uciși și turci. În acea zi, în sfârșit, ideile lui Hrant Dink s-au impus, iar susținătorii ideologiei naționaliste nu au îndrăznit să se arate la lumina zilei.” (pag. 222)
Plecând pe urmele genocidului, cei doi ziariști francezi caută urmași ai supraviețuitorilor, urmași ai turcilor implicați în genocid, fie de partea binelui, fie de partea răului, mergând în Anatolia pentru a vedea puținele sate rămase în picioare și puținii armeni de pe aceste meleaguri, pentru a descoperi ruinele clădirilor sau bisericilor armenești. Discută cu el, se spun povești și mărturii, se descoperă arhive al evidentului genocid de la începutul secolului trecut. Printre oameni, sunt și armeni care și-au ascuns identitatea, sunt armeni convertiți la islam, singura șansă de supraviețuire, ba sunt și ”drepții”, turcii care au fost plini de omenie și bunăvoință și au salvat armeni de la o moarte sigură prin împușcare sau înfometare. Descoperim o altfel de Turcie decât cea din pliantele turistice și de la hotelurile de cinci stele all-inclusive, descoperim o lume a răului perpetuat, inclusiv până în prezent, politicieni malefici și guverne inconștiente:
”Turcia este țara abundenței, unde curge lapte și miere, locul cirezilor de bivolițe al căror lapte era folosit la fabricarea unor brânzeturi savuroase, la livezilor de nuci și cireși, al plăcintelor cu spanac pe care le preparau mătușile și bunicile. Dar este și țara călăilor și a fantomelor. Locul crimei.” (pag. 49)
”Turcia și fantoma armeană” este un excelent început de drum pentru cei care vor să studieze genocidul din 1915, una dintre marile tragedii ale secolului trecut, o tragedie încă vie, de vreme ce Turcia se încăpățânează să o recunoască. Un studiu de idei și mentalități, de antropologie culturală, o istorie orală care începe încet-încet să răbufnească. Vă recomand, pe același subiect, și cartea foarte bună a lui Varujan Vosganian, ”Cartea șoaptelor”.
