„Malina”, de Ingeborg Bachmann
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din germană, postfață și note de Ramona Trufin
Încep prin a mărturisi că nu sunt foarte la curent cu literatura postbelică de limbă germană, poate și pentru că depind integral de traduceri. De scriitoarea austriacă Ingeborg Bachmann auzisem, dar nu citisem ceva scris de ea. Wikipedia e discretă și o numește poetă, Malina fiind singurul ei roman. Din prezentarea de pe copertă am aflat că are studii de filozofie, psihologie și germanistică și că a fost considerată una dintre personalitățile proeminente ale literaturii de limbă germană, fiind răsplătită cu numeroase premii. Romanul Malina ar fi trebuit să facă parte dintr-un ciclu epic intitulat Todesarten (Variațiunile Morții). Ciclu pe care autoarea n-a mai apucat să-l încheie pentru că a murit în 1973, în incendiul casei sale din Roma. La 47 de ani.
Dacă spun că acțiunea romanului se petrece în Viena la începutul anilor ’70 ai secolului XX, într-un sens e adevărat. Dar într-altul nu e, pentru că de fapt nu se petrece nici un fel de acțiune. Practic toată cartea, cap-coadă, este alcătuită din tribulațiile eroinei care poartă ingeniosul nume Eu (Ich, în original). Ea locuiește pe Ungargasse la numărul 6 și are un iubit ungur, Ivan, care locuiește la numărul 9. Are și un soț conlocuitor, Malina:
„Unii spun că eu și Malina suntem căsătoriți. Noi nu ne-am gândit niciodată că am putea fi, că ar exista posibilitatea asta și nici că ceilalți s-ar putea gîndi la așa ceva. Mult timp nici nu ne-a trecut prin minte că noi, ca și alții, apărem peste tot ca bărbat și femeie. Pentru noi a fost o adevărată descoperire, dar n-am știut ce să facem cu ea. Ne-am amuzat copios.”
Așa încât exegeții sunt de părere că Malina nici nu există ca atare, ci este doar un alter-ego al eroinei, latura ei masculină care se manifestă atunci când Eu are de spus sau de trăit lucruri care se situează în afara unui punct feminin de vedere. Și numele Malina e ciudat; nu știu să facă parte din nomenclatorul bărbătesc german, fie el și din Austria. Acum, ce să zic? Dacă Ingeborg e nume feminin, atunci orice e posibil. Măcar ĺvan poate fi făcut să sune ungurește dacă-i pui accentul pe I.
Am vorbit de exegeți, care nu sunt puțini în spațiul cultural respectiv, dovadă că Ingeborg Bachmann este o scriitoare importantă. Traducătoarea însăși a găsit de cuviință ca în plus față de numeroasele note de subsol să adauge o postfață, intitulată „Malina la intersecția culturală cu tarele și viziunile secolului XX”. Un text de 21 de pagini care-mi amintește acele addende care însoțeau la noi prin anii ’50 aproape orice traducere din literatura universală și în care erau înfierate devierile ideologice de la dogma realismului socialist. Ca să poată trece de cenzură. Dar aici? De ce-ar fi nevoie de atâtea explicații la un roman? Poate n-o să mă credeți, dar este nevoie! Dacă-l iei ca atare, cu nevinovăția caracteristică cititorului obișnuit, constați cum o femeie de vârstă mijlocie, extrem de cultivată, ne face martorii stărilor sale descrise cu mare finețe. Nici nu-i de mirare, având în vedere pregătirea autoarei:
„Ocupația mea preferată? Eu nu sunt niciodată ocupată. O ocupație m-ar reține, m-ar face să-mi pierd până și rămășițele unei priviri de ansamblu, de fapt orice privire, mi-e absolut imposibil să mă ocup de ceva în acest mediu plin de activități care ne înconjoară; cu siguranță că ați observat și dumneavoastră activitatea asta dementă a lumii și ați auzit vacarmul ăsta infernal pe care-l produce. Dacă aș putea aș interzice orice formă de activitate, dar nu pot să mi-o interzic decât mie…”
Un temperament interiorizat care o face să-și trăiască mai mult gândurile decât faptele. Gânduri care o poartă într-o lume în care iubirea este arzătoare, totală, dar cumva virtuală. O lume în care poartă discuții cu Ivan, cu Malina, cu domnul Mühlbauer, cu domnișoara Jellinek sau cu menajera Lina (MaLina?) despre gesturi banale care capătă semnificații esențiale. O lume paralelă cu realitatea. Folosind însă cheia de lectură oferită de traducătoare, probabil în consens cu exegeții despre care am pomenit, descoperim că:
„Tema anxietății ne duce cu gândul la problematica filozofiei existențialiste – pe de o parte, iubirea față de Ivan reprezintă o asigurare a propriei existențe a Eului – pe de alta această asigurare dispare când cel care iubește devine un obiect în viața celuilalt, se deposedează de identitatea proprie și poate fi anihilat fără urmă. Din punctul acesta de vedere Malina ar putea fi privit ca o soluție filozofică în construcția unei stări existențiale pure … Astfel, romanul poate fi abordat fie din perspectiva clasică a unui triunghi amoros (Eu-Malina-Ivan), fie ca viziune a unui conflict psihic interior al personajului principal ”
Într-o lume mai puțin paralelă există un al treilea bărbat. Tatăl ei. Un personaj important, căci dă titlul unui întreg capitol. Un tată posesiv, autoritar, violent. Sever până la absurd. Tiranic. Bineînțeles că nici tatăl nu e doar tată ci, în viziunea acelorași exegeți, ilustrează lumea în care autoarei i-a fost dat să-și trăiască copilăria. Aceea a nazismului și a războiului. Adevărul e că aici chiar sunt de acord cu o astfel de tălmăcire, căci prea este absurd tot ce face tatăl. La fel de absurd ca și vremurile acelea:
„Afară s-a făcut întuneric, nu pot să deschid fereastra și-mi lipesc fața de geam, nu se vede aproape nimic. Treptat, îmi dau seama că băltoaca aceea întunecată ar putea fi un lac și-i aud pe bărbații beți intonând un coral pe gheață. Știu că tata a apărut în spatele meu, a jurat că mă omoară, deci mă bag repede între fereastră și perdeaua lungă și grea, ca să nu mă prindă că mă uit pe fereastră, dar eu știu deja ce nu trebuia să știu: pe malul lacului se află cimitirul fiicelor ucise.”
Todesarten, cum spuneam. Variațiunile morții, adică. O obsesie a autoarei despre care se pot spune atât de multe lucruri încât nici nu știu la care dintre ele să mă opresc. Sau dacă să mă opresc la vreunul. Mai bine nu, așa că vă voi oferi opinii mai avizate, dintre cele aflate pe ultima copertă a volumului:
„O carte a exceselor, a distorsiunilor și a coșmarurilor trăite, nu visate, o carte despre sufocarea unei pasiuni-uragan, prea brutală, prea intensă pentru a fi exprimată.” Iată că și cronicarul de la Le Monde are probleme în a le descrie.
În schimb, cronicarul de la The New York Times e mult mai decis: „Ingeborg Bachmann forțează limitele expresiei și ale scrisului în acest roman curajos, la fel de important pentru literatura modernă ca marile reușite ale Viginiei Woolf sau ale lui Samuel Beckett.”
Una peste alta, concluzia lui The Guardian nu lasă loc îndoielii: „Viziunea lui Bachmann este atât de originală, încât efectul produs este precum cel al adăugării unei noi litere în alfabet.”
Nu știu ce-aș mai putea adăuga la toate astea. Poate doar senzația că mie, dac-ar fi să fiu sincer, nu mi-ar fi trecut prin cap asemenea elogii. Deși n-ar fi exclus să fie meritate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, https://www.faz.net/aktuell/feuilleton/buecher/biographie-ueber-ingeborg-bachmann-entzaubert-den-mythos-15288194.html)
