“Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste”
Volum coordonat de Cosmin Budeancă şi Florentin Olteanu
Editura Polirom, Iaşi, 2009
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.
Moto: „În ceea ce-i priveşte pe locuitorii ţării, s-ar putea spune că principala trăsătură a totalitarismului este aceea că el ia în posesie, în stăpânire totală persoana umană în toate valenţele ei”. (Doina Jela-Nici măcar somnul nu este „o afacere privată” într-un regim totalitar)
O nouă colecţie de articole despre perioada comunistă, adunate într-un volum la editura Polirom, nu poate decât să bucure cercetătorii acestei perioade, dar şi pe cei care doresc să capete mai multe informaţii despre istoria României în cei mai grei ani ai săi, ani care nu trebuie uitaţi şi nici iertaţi. Astfel, în iulie 2008, a avut loc ediţia a treia a simpozionului internaţional de la Făgăraş-Sâmbăta de Sus, tematica fiind „Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste”. Comunicările de la acest simpozion au fost strânse în volumul despre care discutăm, unul de mare valoare documentară cu privire la imixtiunile statului comunist, cu precădere ale Securităţii Statului, în viaţa privată a oamenilor, cu aplecare asupra unor personalităţi deosebite cum ar fi Monica Lovinescu, episcopul Alexandru Todea, Constantin C. Giurescu sau Paul Goma.
Cartea este structurată în trei părţi distincte, respectiv Stat şi destine colective în comunism, Stat şi destine individuale în comunism şi Stat şi viaţă privată în alte regimuri comuniste, cu un preambul „In memoriam” Monica Lovinescu, semnat de Doina Jela. Prima parte este dezvoltată pe baza unor interviuri luate persoanelor care au fost angrenate în lupta anticomunistă şi care încă trăiau în perioada anilor 2000, dar şi pe baza unor mărturii personale ale cetăţenilor români care au privit fenomenul comunismului cu atenţie, dar fără a fi afectaţi direct de acţiunile statului român. Totul privit la nivel de ansamblu, respectiv cu privire la viaţa unor comunităţi, unor acţiuni concertate şi care dezvăluie lucruri comune, obişnuite la nivelul întregului popor sau la nivelul unor grupuri de indivizi cu statut asemănător
Cea de-a doua parte priveşte cazuri individuale, destinele unor oameni de excepţie care au fost persecutaţi sau, dimpotrivă, s-au aflat de partea comunismului în meschinul scop de a-şi aservi personalităţile tuturor cetăţenilor ţării. Pe de o parte, îi găsim pe Constantin C. Giurescu, marea personalitate a episcopului greco-catolic Alexandru Todea, dar şi oameni controversaţi precum doctorul Plăcinţeanu, informatorul Ştefan Gardony sau generalul Ion Mihai Pacepa, trădătorul familiei Ceauşescu, dar în acelaşi timp controversat pentru metodele utilizate înainte de momentul defecţiunii. În sfârşit, cea de-a treia parte se ocupă cu statul comunist în alte ţări: R.S.S. Moldovenească (Moldova de peste Prut), dar şi revoluţia culturală din China.
Câteva amănunte din carte şi din comuncările prezentate merită să fie reţinute în mod special. Alexandru Matei, în articolul său „Moartea lui Stalin în memoria foştilor deţinuţi politici din România”, ne prezintă cum a fost împărtăşită moartea lui Stalin de către românii aflaţi totuşi abia la începutul perioadei de stăpânire comunistă. Dacă realitatea a fost că multă lume s-a bucurat si spera într-o lume mai destinsă şi chiar într-o eliberare de comunism, raportările Securităţii erau falsificate pentru a exemplifica şefilor o stare de doliu şi supărare în cazul tuturor românilor: „În continuarea informării se arăta că principalele pături socioprofesionale, muncitorii şi ţăranii au receptat, bineînţeles cu regret, vestea. „Tovarăşul Ungureanu Petre de la întreprinderea „Partizanul” a arătat că inima fiecărui muncitor cinstit s-a cutremurat la vestea morţii tovarăşului Stalin şi a subliniat că nu trebuie niciodată uitat marele ajutor dat ţării noastre de tovarăşul Stalin. […] În oraşul Rădăuţi o ţărancă bătrână, aflând că a murit tovarăşul Stalin, a început să plângă, spunând: „Cine va mai apăra pacea?”. Totuşi, la finalul informării, apare „neliniştea” muncitorilor şi a „ţăranilor muncitori”, care „în discuţii se interesează cine va fi continuatorul construirii comunismului şi stegarul apărării păcii”. Nu trebuie uitată cu acest prilej şi epigrama lui Păstorel Teodoreanu, intitulată „A doua zi, după moartea lui Stalin”, în care spunea: „Îl plâng pe Stalin şi vă jur/ C-am să vă spun secretul:/ Mă tem că vom pupa în cur/ De-acum, tot Comitetul!”
Securitatea nu a scăpat niciun moment şi a intrat fără nicio grijă în viaţa oamenilor simpli din România. Nu toată lumea coopera de la început, insă numeroase persoane cedau după constrângeri fizice şi morale uneori de o intensitate greu de imaginat, existau suficienţi indivizi predispuşi la delaţiune, gata oricând să-şi trădeze prietenul, vecinul, colegul sau chiar ruda apropiată. Motivele lor: dorinţa de răzbunare pe o persoană sau o categorie socială/politică, tentaţia pecuniară, sprijinul oferit de ofiţerii de Securitate pentru rezolvarea unor probleme personale reprezentau tot atâtea motive de a accepta colaborarea.
Florian Banu, în articolul său, Metode de intruziune a Securităţii în viaţa privată: reţeaua informativă, cenzura corespondenţei, interceptarea convorbirilor (1948-1968), descrie acest forme de colaboare, mai cu seamă din punctul de vedere al motivelor oamenilor de a intra într-un cerc vicios, din care puţini scăpau teferi, mai ales în eventualitatea în care încercau să iasă din el. Numărul informatorilor atingea astfel cifre de nebănuit: conform datelor din „Raport asupra activităţii Direcţiei Generale a Securităţii Statului” pe anul 1951, în problema contrasabotajului existau la nivel naţional 30.585 de informatori, în contraspionaj 904 informatori, iar în activitatea de „prevenire şi lichidare a activităţii subversive a reacţiunii interne” erau utilizaţi 10.698 informatori. De asemenea, în februarie 1953, în Direcţia Regională Constanţa exista, potrivit directorului regionalei, lt.-col. Doicaru, un informator la fiecare 280 de persoane.
Un raport întocmit la data de 14 februarie 1949 de R.A. Hibbert, al treilea secretar al Legaţiei Britanice la Bucureşti, descrie cu exactitate atât impactul impunerii modelului comunist asupra categoriilor sociale existente, cât şi dinamica separată pe care începe să evolueze întreaga generaţie: „Comunismul este detestat de burghezie, a cărei poziţie a fost în mod deliberat distrusă şi care zilnic trăieşte cu frica de arestare. Îi înfurie pe muncitori, care au descoperit că mult lăudatul regim al puterii proletariatului nu era altceva decât o disciplină de sclavie aplicată fără scrupule până la foamete. Este detestat de ţărănime, care reprezintă 80% din populaţie şi care vede frumoasele cuvinte ale conducătorilor dezminţite de procesul zilnic al luptei de clasă şi de intensificarea organizării proletariatului agricol… Dar nu toată lumea suferă în noul regim. Cu ochii spre viitor, comuniştii adoptă o politică pentru tineretul pe care îl cultivă în timp ce îl îndoctrinează. Într-o ţară care făcuse prea puţin ca să reducă marile inegalităţi sociale şi economice ale unui sistem agricol semifeudal, comuniştii au oferit pentru prima oară maselor facilităţi de agrement, la care în trecut aceştia nu puteau decât să se uite cu invidie. Dar nu această generaţie va fi aceea care va fi convinsă. Agrementul şi propaganda din şcoală nu pot învinge biserica şi familia atât de repede. Dar convingerea va scădea pe măsură ce memoria va păli, iar tineretul de azi va furniza o rezistenţă mai puţin convinsă decât cea a părinţilor lor, în timp ce concomitent investiţiile masive ale statului totalitar ar putea până atunci să producă mijloacele pentru un nivel de trai mai ridicat, fapt care ar legitima tezele regimului”. Nimic mai adevărat, comunismul devenind un mod de viaţă pentru generaţiile viitoare, astfel încât şi acum, după mai mult de 20 de ani de la dispariţia oficială a lui din România, oamenii sunt încă închistaţi în anumite idei tipice ale acestuia: facilităţi de agrement fără muncă, dorinţa ca statul să le asigure locul de muncă şi liniştea zilnică, lipsa de memorie faţă de ani grei de comunism şi de oameni care au suferit sau murit din cauza propriilor convingeri în acei ani etc.
Incursiunea în viaţa privată a oamenilor din perioada comunistă nu este uşoară, sunt persoane care nu doresc să îşi amintească acei ani, sunt suferinţe care cu greu ies din liniştea autoimpusă pentru a-şi aminti greutăţile unei perioade pe care doresc să o uite. Nu lipsesc nici momente inedite, cum ar fi incursiunea în revoluţia culturală din China sau „consumul de alcool în R.S.S. Moldovenească”. Tot din fostul spaţiu sovietic provin şi singurele lucruri amuzante din acest volum, chiar dacă dimensiunile ilare apar doar pentru cititorul modern, suntem siguri că pentru cei implicaţi în anii de după primul război mondial lucrurile nu erau atât de amuzante. Astfel, prin Decretul Sovietului Comisarilor Poporului din oraşul Vladimir, în 1918 a fost creat „biroul dragostei libere”. Acest document mai prevedea printre altele: „După 18 ani, orişice femeie este declarată proprietate a statului. Orişicine domnişoară care a împlinit 18 ani şi încă nu este căsătorită este obligată să se prezintă la biroul dragostei libere de pe lângă comisariat.
Celor ce s-au înregistrat la Birou li se oferă dreptul de a alege un bărbat în vârstă de la 19 la 50 de ani în calitate de concubin. Bărbaţilor în vârstă de la 19 la 50 de ani li se oferă dreptul să aleagă, dintre femeile ce s-au înscris la Birou, fără să aibă acordul acestora, acestora se face în interesul statului. Copiii care apar, în rezultatul concubinajului, intră în proprietatea statului.” În acea perioadă, pentru autorităţile comuniste, dragostea nu era un lucru privat, ci unul public şi plin de însemnătate socială, având o valoare culturală de coagulare a colectivităţii şi ducând la „întărirea solidarităţii de clasă”.
Volumul „Stat şi viaţă privată” vine să completeze bibliografia necesară studierii perioadei comuniste şi cuprinde o suită de articole şi comunicări de mare valoare documentară, mai ales din prisma ultimilor supraviţuitori ai progoanei dusă de autorităţile timpului împotriva opozanţilor, împotriva foştilor activişti ai partidelor istorice, împotriva ţărănimii, dar şi împotriva oricărei persoane despre care se presupunea, de multe ori fără motiv că ar fi avut idei, concepţii sau ar fi întreprins acţiuni anticomuniste.
