”Singur pe o insulă pustie”, de Ed Stafford
Editura Polirom, Colecția Hexagon. Cartea de călătorie, Iași, 2015
Traducere de Andra Hâncu
Moto: ”Ziua mea părea reversul hidos al unei zile normale. Te trezești, dai jos murdăria de pe tine făcând un duș bun, te îmbraci și mănânci ceva gustos. Aici era invers: te trezești, te ungi cu rahat, nu te îmbraci și mănânci ceva oribil.” (pag. 66)
E clar că Ed Stafford este dus cu capul. După celebra sa călătorie pe jos de la izvoarele Amazonului până la vărsare, despre care am scris în recenzia la cartea ”860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă”, el a tot căutat o nouă provocare, mai curajoasă, care să testeze și mai mult limitele supraviețuirii umane. Împreună cu echipa Discovery Channel, a găsit această provocare într-o insulă pustie din Oceanul Pacific, pe numele ei Olorua, care face parte din Fiji, unde trebuia să stea timp de 60 de zile, fără nicio altă formă de sprijin material decât două camere de filmat, baterii, carduri de memorie și câteva antibiotice. Așadar, o adevărată provocare, una pe care omul modern o bagatelizează, dar căruia cu greu îi poate supraviețui.
Fascinat fiind de Robinson Crusoe, care a rămas una dintre cărțile mele preferate, abia așteptam să îi citesc rândurile lui Ed Stafford. Ba chiar, în timp ce am citit cartea, nu m-am putut abține să nu caut și documentarul Naked and Marooned, cel rezultat în urma filmărilor de pe Olorua, dar și peregrinările sale ulterioare, inclusiv din România, ba chiar și filmul mai vechi cu Tom Hanks, ”Cast Away”. E o adevărată nebunie așadar ce a încercat Ed Stafford, dar reușita lui e cu atât mai importantă cu cât suntem acum obișnuiți cu tot felul de instrumente moderne, aparent indispensabile.
Dar să vă spun câteva cuvinte și despre această carte, pentru că fiecare pas reușit de el duce spre împăcarea cu sine, spre conștientizarea că poate supraviețui oricăror condiții, chiar fără a avea de partea sa bunăstarea materială obișnuită modernității. De altfel, etapele evoluției sale (da, este o evoluție, de la un om pierdut pe-o plajă până la asigurarea prosperității materiale!) sunt bine descrise în însuși titlurile capitolelor cărții: Supraviețuirea, Apa, Focul, Adăpostul, Vînătoarea, Prosperitatea. A plecat la drum cu dorința de supraviețuire, dar și-a imaginat o altfel de lume sau măcar are aparent această impresie de frumusețe a unei insule tropicale, plină de plaje cu nisip fin și ape turcoaz, plină de apă dulce și de multiple surse de hrană, întocmai ca lumea lui Robinson Crusoe, idealizată excesiv (nu toată lumea poate supraviețui, de fapt aproape nimeni):
”Îmi imaginam un tărâm magic sub coronamentul junglei: pânze de păianjen mari cât un stat de om și armate de maimuțe lângă care aveam să trăiesc. Imaginația mea se agăța de poveștile cu Tarzan și mi-am îngăduit să visez la o căsuță elaborată, cu o verandă cu vedere la recif. Construită în vârful celui mai înalt copac de pe insulă. Ideea acestui adăpost imaginar m-a entuziasmat, insuflându-mi o stare de bine și un spirit ludic – era o schimbare reconfortantă față de sentimentele mele sumbre și obișnuite de frică, disconfort și panică.” (pag. 18)
Așadar, supraviețuirea: te trezești gol pe o plajă pustie, pe o insulă necunoscută. Cu ce să te ocupi mai întâi, la ce să dai prioritate? Tocmai această nehotărâre este cea mai problematică, nu știi de ce să te apuci, pentru că în lumea civilizată totul este rânduit, este alcătuit conform unor obișnuințe. Bâjbâi, te decizi într-un târziu că trebuie să te ocupi de mâncare, de apă, de adăpost. Dar în ce ordine?
”Ce naiba caut eu aici?”, m-am întrebat, mult prea târziu. Ce l-ar putea determina pe un om să se ofere de bunăvoie să se angajeze într-un demers de autoexaminare atât de solitar și totuși atât de public?” (pag. 23)
Ed Stafford este însă un tip puternic și, după trecerea zilnică printr-un ”cerc al relaxării”, al regăsirii de sine, purcede treptat la construirea unei lume proprii, pe care încearcă să o dezvolte, să o linieze, să își asigure prosperitatea. E mult de spus, sunt atâtea etape pe care le-a ars, atâtea reușite și eșecuri că ar trebui să scriu până mâine. Dar ce este important este că trece peste toate, cu emoții, cu regăsiri, cu chinuri și suferințe, atât fizice, cât mai ales psihice. Cedează rareori și este foarte răbdător (chiar definiția răbdării în unele momente), consacrând zile întregi unor activități domestice banale, cum ar fi construirea unui acoperiș sau al unei capcane pentru capre, dar care sunt cu atât mai importante, cu cât nu are aproape niciun instrument modern de construcție.
Apa este importantă, iar lipsa unui izvor adevărat pe insulă determină izolarea într-un ocean de gânduri negre. Noroc cu ploaia, care vine la intervale repetate. Altă problemă este mâncarea: oare cine poate mânca chestiile pe care le îngurgitează Ed, cum ar fi melci cruzi, nucă de cocos, țipari, pești și scârbosul castravete-de-mare?
”Nuca-de-cocos avea gust de untură de balenă, iar melcii erau ca niște cocoloașe de flegmă grunjoasă. ”Cred că organismul nostru știe de ce are nevoie și ce vrea, iar al meu îmi spune să nu mai mănânc nenorocitele astea de nuci-de-cocos”, am declarat eu pentru posteritate în fața camerei de filmat.” (pag. 77)
Este o carte care te urmărește, pentru că ceea ce a realizat Ed Stafford nu e la îndemâna oricui. Fie că vorbește despre defecație (una dintre temele cel mai des abordate în carte, pentru că această este un indicator al sănătății organismului în condițiile grele de acolo), fie că ne dezvăluie, fără a o critica expres, poluarea acestei planete (de vreme ce până și cea mai îndepărtată insulă este plină de peturi de apă, de gunoaie ajunse pe valuri), stilul său este atrăgător și incitant, plin de suspans, simți că pleci într-o aventură alături de autor și că ești aproape de el în fiecare moment, la fiecare nouă întâmplare. De altfel, niciuna din cărțile din Colecția Hexagon de la Editura Polirom nu dezamăgește, sunt substitutele necesare și suficiente cărților de aventură pe care le-am citit în copilărie.
