”Secolul roșu. De la revoluția bolșevică la Putin”, de Vladimir Fédorovski și Alexandre Adler
Dialoguri reunite de Patrice de Méritens
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2016
Traducere din limba franceză de Irina Achim
Prefață de Armand Goșu
”Secolul roșu nu este nici operă literară, nici carte de istorie, ci este o discuție, strânsă între coperțile unei cărți, între doi intelectuali, un rus și un francez, despre Rusia și Uniunea Sovietică.” (Armand Goșu, pag. 5)
Cu aceste cuvinte, începe cartea celor doi intelectuali și cu aceste cuvinte în minte o parcurgem: de altfel, acesta este marele avantaj al volumului, acela că participăm la un dialog foarte interesant și pe înțelesul tuturor, chiar dacă nu sunt specialiști în Rusia sau, în general, în istorie. Câteva cuvinte despre participanții la această discuție, ”construiți” parcă invers decât tiparele normale: primul dintre ei, Vladimir Fédorovski, a fost diplomat rus până în 1990, absolventul Institutului de Relații Internaționale de la Moscova, mai apoi atașat cultural la Paris și un partizan al deschiderii URSS prin perestroika și glasnost, iar în prezent scriitor francez. Al doilea, Alexandre Adler, este istoric și jurnalist (văr cu Petre Roman!), promotor timp de decenii a stângii socialiste, oarecum atras de comunism și de Rusia sovietică (deși în text spune că doar de cultura și civilizația rusească). Diferențele dintre ei se văd și mai bine din următoarele cuvinte ale lui Fédorovski:
”Opoziția fundamentală dintre noi, Alexandre, rezidă în aceea că eu consideram că trebuia ieșit, în mod radical, din comunism, în timp ce tu credeai că el trebuie păstrat și reformat. La fel ca Iakovlev, credeam că, de vreme ce sistemul era criminal, nu merita să fie salvat.” (pag. 164)
Buni prieteni, ei poartă acest fascinant dialog despre Secolul Roșu, despre Rusia de la 1917 până la apariția și hegemonia lui Putin, o incursiune în întreg secolului al XX-lea, care explică, așa cum spune și Armand Goșu, ”nu atât natura regimului comunist de tip sovietic, ci ne ajută să înțelegem Rusia de astăzi, Rusia lui Vladimir Putin”. Cei doi încep cu formele de paroxism ale primelor decenii sovietice: Lenin, mai puțin atins de marxism, ci de o formă de revoltă anarhică, cel care a crezut tot timpul că i-a fost încredințată o misiune pseudo-divină (doar nu credea în divinitate!) de a-i face pe oameni fericiți, indiferent de mijloace. Desigur, asta implica și uciderea Romanovilor, care a devenit și a fost, în sine, un soi de vendetta personală; Troțki, cel care a fost încântat de cele pornite de Lenin – teroarea revoluționare, asumându-și-o ca practică a bolșevicilor; Stalin, cel care considera că ”teroarea este singurul mod de a conduce poporul rus de care se va simți străin toată viața sa” (totuși, partea din carte despre Stalin pare cea mai puțin consistentă):
”Lenin, Troțki și, mai târziu, Stalin, au fost partizanii terorii împinse la extremă. La cel mai mic semn de destindere, ei recomandau eliminarea fizică în masă. În materie de regrete, singurul pe care îl putem atribui lui Lenin este acela de a-și fi reproșat promovarea lui Stalin în prima linie, căruia nu-i putea ierta comportamentul grosolan față de amantă și, mai ales, față de soție. Lenin însuși avea să beneficieze de un tratament similar. La sfârșitul vieții sale, când acesta era țintuit de boală în camera sa, Stalin a preluat controlul politic al țării, arestându-l practic la domiciliu.” (pag. 35)
Dacă despre perioada de la Hrușciov (cel care putea declanșa cel de-al treilea război mondial, odată cu ”criza rachetelor”) la Brejnev (care, în perioada războiului, avea câte o amantă ”în fiecare oraș în care se efectuau manevre militare, ca orice general al armatei sovietice care se respectă” și care declara ”Se vede că nu cunoașteți Rusia: pentru a trăi în această țară trebuie să tragi la măsea!”) , autorii consideră că a fost vorba de ”vremuri nesigure”, un alt personaj despre care se vorbește pe larg este Andropov, considerat de Fédorovski unul dintre cele două personaje care au dominat istoria rusă a secolului, celălalt fiind, normal, Stalin. El a fost numit șeful KGB de către Brejnev, împotriva voinței sale, și toată perioada ulterioară a vieții sale nu s-a mai gândit la altceva decât să se întoarcă în Comitetul Central:
”Odată instalat în funcție, Andropov are ideea precisă de a nu vedea vreodată repetându-se în Uniunea Sovietică experiența Ungariei și nici cea a Cehoslovaciei. Este un neostalinist convins, dotat însă cu o personalitate complexă, foarte bine structurată. El face din lupta contra disidenților un cal de bătaie: îl detestă pe Saharov, îl îndepărtează pe Soljenițîn, îi plasează sub supraveghere pe opozanții regimului, inventează azilele psihiatrice.” (pag. 82)
După ce îi analizează pe Gorbaciov și Elțîn (peste care am ales să trec în această recenzie, întrucât ei sunt personaje mai aproape de noi și mai cunoscute cititorului), am ajuns la ceea ce mă așteptam de la început, respectiv răspunsul la întrebările ”Cum a fost numit Putin?” și ”De unde provine supremația lui Putin?”. Ei bine, Putin a fost numit pentru rușii apreciază oamenii cu autoritate, oamenii care practică violența și o susțin. Inițial, Elțîn l-a dorit ca prim-ministru pe Serghei Stepașin (tot ofițer KGB), care, la rândul lui, îl vedea ca viitor conducător pe Primakov, iar ambii au început să renegocieze cu cecenii (suntem în 1999, în plin conflict cu aceștia). Elțîn îl demite pe Stepașin, îl numește pe Putin, care declară public că dorește să ”îi ucidă pe ceceni până și la closet”. Asta așteptau rușii și, astfel, îl votează masiv în mai 2000. Restul este istorie.
Cu tot acest apetit pentru violență, nu numai verbală, cei doi autori (mai ales Alexandre Adler) par a-l ”proteja” pe Putin, pe care îl văd ca pe un urmaș demn al lui Andropov și prieten cu Occidentul. Ce păcat că volumul a fost inițial publicat în 2012, înainte de Crimeea!
Formula această inedită, a scrierii unei cărți de istorie contemporană sub forma unui dialog, este, din punctul meu de vedere, extrem de reușită. În primul rând, din confruntarea de idei se nasc dispute teoretice, dar și practice, se combat cu argumente diferitele poziții, astfel încât întotdeauna cititorul va avea ceva de câștigat (iar istoria Rusiei sovietice este atât de complexă, încât nimeni nu poate spune că știe totul, dar în același timp, din orice astfel de carte pot apărea amănunte inedite). În al doilea rând, cei doi sunt extrem de comunicativi și de informați, sunt optimiști și entuziaști și, în același timp, se completează perfect, ca doi buni prieteni. De altfel, chiar ei sunt, la începutul cărții, că sunt fix de aceeași vârstă, fac parte amândoi din ”generația de prunci ai optimismului postbelic.”
