”De ce nu-s românii ca nemții?”, de Jan Cornelius și Adina Popescu
Editura Paralela 45, Colecția Odiseu, Pitești, 2019
”Bucureștiul e orașul în care noi, locuitorii lui, obținem zi de zi mici victorii, aproape insignifiante, însă marea schimbare nu se întrevede pe nicăieri. Așadar, până să mă hotărăsc să spun I love București, aș purta oricând tricouri cu I love strada Mântuleasa sau I love Piața Spaniei și aș continua să visez la orașe ca Berlin.” (Adina Popescu, pag. 10)
Adina Popescu începe cu un text intitulat ”Oare când voi spune, în sfârșit, I love București?”, publicat inițial în revista Dilema veche, care se încheie cu cuvintele pe care le-am citat mai sus. Ca navetist zilnic în București de aproape zece ani, nu pot spune că nu mă regăsesc în cuvintele ei, pentru că aș putea spune că nu îmi place deloc Bucureștiul, nu l-am simțit nicicând mai îndepărtat cu fiecare zi pe care o petrec străbătându-i străzile… În același timp, iubesc mici oaze, mici insule: Parcul Ioanid, străzile cu case, umbrele din unele cârciumi, peronul care mă duce mereu acasă etc.
În același timp, iubesc felul în care se raportează unii scriitori la București și curajul cu care ne descriu nu doar frumusețea, ci și realitatea (am povestit de curân despre ”Terasa Fericirii”, de Lavinia Bălulescu sau despre ”Expres”, de Mihnea Mihalache-Fiastru). Este și cazul acestui schimb de epistole, în formă electronică, pornit din articolul Adinei Popescu și continuat cu asiduitate pe o perioadă mai lungă de timp, în care cei doi discută sincer și pe înțelesul tuturor despre diferențele culturale și sociale dintre România și Germania.
Cei doi autori sunt la fel de sinceri și merită observate cu atenție diferențele și ”disensiunile” dintre ei. Pe Adina Popescu o cunoaștem în calitate de autoare de cărți pentru copii și de editorialistă la Dilema veche și, în cea din urmă calitate, i-am recunoscut un excelent talent de observator al vieții și, apoi, de povestitor al celor observate. Nu se dezminte nici aici și fiecare rând al său este străbătut de o atenție a detaliilor și o observație excelentă. Ea aparține direct de București, de Calea Moșilor (pe care o resimte ca locul adevărat al copilăriei), așa încât are un simț impecabil al descrierii acestui oraș, pornind de la Oborul cu miros de mici până la tramvaiul nr. 16 sau 66, dar, cum spuneam, fără să-l iubească în totalitate, cu adevărat. Bucureștiul, România, sistemul social românesc, toate sunt criticate fără menajamente și acest lucru se observă cu precădere atunci când Adina evadează din această lume, punând în discuție diferențele dintre această lume și cea din Bruxelles, Praga sau din nordul litoralului bulgăresc.
”România e ca un stup în care zumzăie albinele, este un ultim efort colectiv de a îndeplini sarcini și a încheia situații, înainte de perioada abulică a sărbătorilor când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne umplem burțile. Nu știu nici cum sunt sărbătorile de iarnă prin alte părți ale lumii, dar aici s-ar traduce prin Marea Îmbuibare, dacă te uiți la cozile nesfârșite din hipermarket-uri și la cărucioarele supraîncărcate, te gândești că toți oamenii ăștia n-au mâncat și n-au băut nimic tot anul și acum este ultima șansă ca să-și facă plinul.” (Adina Popescu, pag. 105-106)
Pe Jan Cornelius îl cunoaștem din postura de scriitor și traducător în limba germană (ba chiar, cum aflăm de aici, de traducător oficial al poliției germane), iar aici este cel care impulsionează discuția spre un umor fin, simpatic, cu care impregnează fiecare text. El împletește povestirile despre Germania, un stat destul de rece, foarte bine reglementat, inclusiv în ceea ce privește relațiile dintre locatarii unui bloc (care totuși nu-s atât de distanți, de vreme ce petrec uneori chiar și Revelionul împreună), cu venirile în țara locală, fie că vorbim despre Banat, București sau Iași. El devine chiar și, fără să persiflez, un fel de Stan Pățitul, pentru că țara natală devine, pentru autorul nostru, un loc al surprizelor și, mai ales, al pățaniilor care i se întâmplă la tot pasul.
”Acesta e un motiv suficient pentru a mă întoarce din nou și din nou în România, unde mai există spațiu berechet pentru răbufniri nostalgice, emoții puternice, surprize și aventură.” (Jan Cornelius, pag. 57)
”De ce nu-s românii ca nemții?” este o carte care vă poate înveseli, pe care o veți savura cu zâmbetul pe buze, chiar dacă deseori privim multe lucruri descrise aici cu tristețe și cu îngrijorare. Cumva cei doi autori au reușit să ne abată gândurile de la dureri și de la micile deznădejdi zilnice și au ajuns, împreună cu noi, la o concluzie fără drept de apel: nu vom fi niciodată ca nemții. Dar e nevoie oricând de o privire realisto-amară și amuzantă, care să vă aducă mai multe dovezi în favoarea acestui concluzii, precum acest volum foarte simpatic.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Editura Paralela 45, Pagina de Facebook Adina Popescu.)
