Seria noastră de lecturi săptămânale ale revistelor culturale continuă cu România Literară, Observatorul Cultural, Cultura, Bucurestiul cultural, 22, Dilema veche.
–”România literară”, nr. 34/23 august 2013. După două recenzii negative, a venit rândul unei recenzii pozitive în această revistă asupra romanului ”Amorțire”, de Florin Lăzărescu, semnată de data aceasta de Luminița Corneanu: ”Lăzărescu are acest simț al observației imediatului și vom regăsi în Amorțire ironii și față de cohortele de artiști fotografi autodescoperiți peste noapte, aceștia fiind oamenii care-și exersează peste tot ”talentul” doar pentru că un aparat foto digital e ieftin de cumpărat, și față de obsesia autorlâcului – ce altceva să fie povestea centrului de copiere care e și editură în același timp -, și față de curentele cârtiri scriitoricești conform cărora (prin gura personajului Cazimir) ”scriitorii sunt niște grandomani care se împart în două categorii: narcisiști și negustori”, criticii sunt niște autori ratați, iar editorii, niște habarniști care ”nu pricep niciodată ce vând”. M-au mirat proporțiile pe care le-au dat unii critici acestui pasaj din roman, considerat cumva o opinie a scriitorului însuși, ca și când acesta ar trebui să-și asume tot ce spun și cred personajele sale – și asta cu atât mai mult cu cât, la noi, oriunde se adună mai mult de doi scriitori, se pot auzi discursuri mult mai inflamate și mai inflamante la adresa breslei.” Despre romanul lui Florin Lăzărescu, am scris și eu pe Filme-carti.ro.
În 2012 a apărut la Editura Curtea Veche, cartea de memorii a actualului președinte al Germaniei, pastorul Joachim Gauck, „Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă. Amintiri”. Despre această carte, scrie Sorin Lavric: ”Deși învinși, nemții încep să aibă din nou dreptate, spre exasperarea celor care nu suportă ideea unei expansiuni europene a spiritului german. Iar Joachim Gauck stă pe valul acestei expansiuni, străduindu-se să nege evidența hegemoniei nemțești, memoriile lui fiind de o politețe corectă, și din păcate plicticoasă, dar care merită să fie citite măcar pentru a vedea că mai sunt nemți care nu au mușcat din momeala marxismului. O carte fără surprize, dar cu suficiente insinuări fine.”
În rubrica ”Meridiane”, ni se semnealează că Le magazine litteraire a propus de curând o anchetă pe tema blogurilor literare. Concluzia anchetei este că ”blogosfera are două emisfere: cea a cititorilor dornici să-și împărtășească experiențele, să organizeze cursuri și lecturi comune (s-a întâmplat așa cu Anna Karenina) și aceea a editorilor, jurnaliștilor, scriitorilor dornici să se promoveze mai bine. Și unora, și celorlalți, blogul le asigură independența. Deocamdată.”
–”Observator cultural”, nr. 429/22-28 august 2013. După editorialul de săptămâna trecută din România literară, semnat de Nicolae Manolescu, a venit dreptul la replică din partea lui Paul Cernat, într-un articol intitulat ”Despre fobia stângii și cultura pluralistă. Răspuns domnului Nicolae Manolescu”, din care spicuim: ”A fi antioccidentalist nu înseamnă a fi contra valorilor umanist-democratice ale Occidentului, ci contra impunerii lor abuzive, după cum a fi antielitist nu înseamnă a fi împotriva elitelor, iar a critica ”iluziile anticomunismului” nu înseamnă a fi apărător al crimelor comuniste. La fel, nu văd nimic blamabil în a fi eurosceptic sau eurocritic. Cred că putem vorbi despre antioccidentalismul CA, nicidecum despre caracterul său antioccidental”. CA=platforma Critic/Atac.
Gabriela Adameșteanu semnează aici o recenzie amplă asupra cărții ”Cele șapte vieți ale lui Felix K.”, de Jan Koneffke, apărută recent la Editura Humanitas Fiction: ”Cititorului îi vine greu să întrerupă lectura antrenantă, iar comentatorul avizat este îndreptățit să califice Cele șapte vieți ale lui Felix K drept roman picaresc, dickensian, realist, de formație, inițiatic, de evocare istorică ori, pur și simplu, postmodern. Jan Koneffke schimbă, cu o seducătoare îndemânare, strategiile narative și își exhibă, cu rapiditate de magician, aluziile culturale, sugestiile ironice, interpretările literare, pastișele și parodiile, iar intertextualitatea se află la ea acasă.”
În final, întotdeauna o delectare rubrica Cristinei Manole – Lecturi în vremuri de austeritate – ne prilejuiește în această săptămână întâlnirea cu ”Povești fel de fel”. Printre ele, Miramar, de Naghib Mahfuz (despre care am scris și eu pe Filme-carti.ro): „Un prozator care merită citit în pandant cu ceea ce scrie Amos Oz, dacă vrem să pricepem mai bine și exact ce se întâmplă pe țărmurile Mării Mediterane. Oamenii pot să difere, probleme de viață sunt deseori identice. Dincolo de ce transmit nonstop televiziunile.”
–„Cultura„, nr. 30/22 august 2013. Se discută destul de puțin despre descoperirile din arhivele literare ale ultimilor ani. Am mai citit despre manuscrisele lui Tudor Arghezi, dar foarte puțini știu că multe pagini stau încă nepublicate. Într-un articol intitulat ”Arghezologie 4. Ineditele anilor 1948-1955”, Ion Simuț încearcă să reducă acest aspect în discuție (deși nu este deloc lipsit de modestie în final, considerând că e personal ar putea face o reeditare, eventual la o editură importantă!), dar și o presupusă dizidență anticomunistă a lui Arghezi: ”Faptul că au existat, fie și numai în sertarul lui Tudor Arghezi, dacă nu în samizdat, scrieri cu un asemenea conținut ideologic, incendiar pentru anii 1948-1955, schimbă (trebuie să schimbe) percepția despre atitudinea politică a scriitorului față de regimul comunist. A fost pripită condamnarea lui pentru oportunism. Situația e mai complicată.”
Am citit acum ceva ani o carte a Catiei Maxim: „Ghici pe cine iubesc?„, dar am considerat atunci că este un chic lit fără mari aspirații. Revine însă cu două cărți foarte interesante, dintr-o preconizată trilogie: Îngerii din Moscopole și Exilul, ambele apărute la Editura Tracus Arte. Despre acestea, scrie Cornelia Maria Savu (așa trebuie să arate o recenzie modernă!) într-un articol intitulat ”Atlantida celor cinci coline”: „Prozatoarea prezintă faptele fără părtinire, fără teză, cu inspirate schimbări de perspectivă și, mai ales, fără să dea răspunsuri tranșante celor două întrebări pe care și le pun istoricii asupra evenimentului: cel mai important centru comercial din Balcani a fost spulberat în urma unei acțiuni deliberate a marilor metropole sau a Imperiului Habsburgic? Moscopole a trebuit să dispară pentru a se atrage capital în centrele comerciale europene?”
(Jovi)
-Bucurestiul Cultural, nr. 126. SILVIU LUPESCU în dialog cu GABRIELA ADAMEŞTEANU:
- Miniştrii Culturii din ultima vreme nu au avut timp să iniţieze legi, ei iau parte la talk-show-uri pe post de propagandişti de partid. Facilităţi pentru librari? Probabil că din pricina prea multor facilităţi s-au închis ori au intrat în insolvenţă zeci, sute de librării. De altfel, cultura scrisă nu constituie nici măcar subiect de dezbatere publică la noi, ea nu aduce voturi, nici bani, cel mult poate reduce anii de detenţie ai vreunui politician. Atunci când scopul e să distrugi ca să furi tot ce poate fi furat, tu chiar crezi că aliotmanul transpartinic se va împiedica de ciotul numit cultură, fie ea scrisă sau nu?
- Cultura română poate ameliora imaginea ţării, dar nu o poate face ca parte desprinsă de întreg. Aud vorbindu-se de „autoexilări“, de soluţii de „salvare individuală“, ca la disidenţii autodeclaraţi din anii ‘80! Eu cred că sunt naivităţi. Eşti judecat azi şi după ţara în care trăieşti.
- Prestigiul pe care l-a câştigat ICR a însemnat o strădanie de şapte ani, a însemnat muncă, profesionalism şi viziune. Dincolo de ce numim, deloc întâmplător, „echipa Patapievici“, au fost mulţi profesionişti ca Monica Joiţa, de care ai amintit, cei care au construit conexiuni în lumea culturală şi au făcut ca credibilitatea instituţiei să crească de la an la an. Performanţa de a distruge capitalul de imagine acumulat a fost uluitoare: nici Oltchim, nici CFR nu au putut fi distruse în doar câteva luni. A fost numit un activist bine antrenat în fruntea instituţiei, unul visceral şi gata asmuţit, „şantajabil“ – cum se spune –, şi i s-a dat sarcina să demoleze tot
- “Că învăţământul a regresat alarmant o ştim. E lungă lista groparilor, în frunte cu Ecaterina Andronescu şi alţii ca ea. E o schimbare la faţă în sens rău a unui învăţământ subfinanţat şi transformat într-un poligon de experimente şi înşelăciuni. Ne-am furat singuri căciula. Doctoratele dubioase, politizarea din şcoli şi multe asemenea au săpat adânc la temelia învăţământului autohton. Un plagiat nu poate fi acoperit cu tertipuri procedurale, iar cine o face e complice la furt. Un act de piraterie editorială e furt intelectual, chiar dacă e girat de un academician convins că cultura e „bun al întregului popor“. „Ei“ îşi văd de propriile interese şi am fi naivi să credem că ar exista vreo intenţie de apropiere a elevilor de lectură din partea vreunui organism statal. Sincer, încearcă să îţi aminteşti dacă pe vremea ta un elev putea sau măcar se gândea că va putea copia la bacalaureat. Cui îi pasă azi, de vreme ce fabricile de diplome – precizez, de stat şi private – îi ademenesc de peste tot?
–”22”, nr. 34, 27 august – 2 septembrie 2013, ediția on-line. “Urâtul cotidian” de Teodor Baconshi: Fostul ministru de Externe remarca “Când tradiţiile şi canoanele estetice se strică, apar pe dată improvizaţia, cârpeala, amestecul dubios. Arhitectura interbelică era eclectică, dar nu impură. Ne convinge de asta o simplă plimbare prin cartierele vechi ale Bucureştiului, care cuprind case florentine, cubiste sau Carol I, însă nu amestecă stilurile. Astăzi, dincolo de individualism, vinovat de lipsa unităţilor stilistice mari, peisajul urban e pocit de siluete oribile: viloaie de cocălar, cu stâlpişori-popică la balcoane, marmură, termopan şi vitralii sau geamuri lucios-bombate, tencuieli cu cioburi de oglindă, pagode rrome, faţade în culori violente, statui de ipsos prin grădini, rotocoale de cabluri suspendate…
Toate aceste mărci ale prostului gust exprimă opţiunea unor îmbogăţiţi fără educaţie, dar şi urăţenia suflească a complexaţilor dornici să-şi trâmbiţeze succesul financiar. Cu maşinile, e mai simplu: oricât ar fi de „flashy”, BMW-urile, Audi-urile şi Mercedes-urile de 4000 cm sunt alterate doar în habitaclu, unde tronează cruci de macrame cu ventuză, iconiţe plastificate, milieuri de mătăsică şi alte perne de satin. Casele, în schimb, sunt la fel de urâte pe dinafară şi pe dinăuntru. Şi e inevitabil. După căderea comunismului, prima noastră deschidere a fost spre Turcia… De unde au venit sau revenit manelele, estetica orientală a urbanismului de paradă, ciucuraşii sau alămurile de bazar.”
–”Dilema veche”, nr. 498/29 august – 4 septembrie 2013. Din Dilema veche, numarul 498 (29 august-4 septembrie) insotit de Dilemateca pe care am platit indecenta suma de 5 lei (cat un PET gras de bere ieftina) am gasit urmatoarea stire vitala pentru noi „Dintr-o brosura publicitara a unui lant de magazine de cartier aflu ce se poate face cu berea: baie („Se pare ca berea este foarte buna pentru piele. Toarna o bere in apa din cada si relaxeaza-te!”) spalat pe cap („dupa ce te speli, parul va fi mai stralucitor”) masca pentru fata („tenul va arata mai proaspat, iar porii se vor inchide”) fixarea parului („pulverizeaza niste bere si-o sa ai niste bucle de invidiat”) Sa fi baut vreo suta de beri si tot nu mi-ar fi trecut prin cap toate astea. Hai noroc!(M.Martin) Problema care se ridica: de unde atata bere? Daca folosim pentru toate aceste operatiuni de igiena corporala berea, ce cantitate ne mai ramne pentru a o servi? Sau, se poate refolosi, recicla, pune dopul la cada si bea? In plus, cum fac dependentii de ea in conditiile in care partenerele lor oricum nu mai suporta mirosul rasuflarii masculine dupa doua-trei beri? Dar se poate folosi si berea cu lamaie, berea cu suc de mar si alte beri care de care mai exotice si ne-autentice, nu?
Mi-a placut mult articolul avocatului Florentin Tupa „Tipa respectiva left the company” despre masacrarea limbii romane care, iara, va fi serbata cu mult fast si nationalism searbad pe data de 31 august, fara a se aduce in discutie prea mult, sunt sigur, asaltul la care este supusa de mijloacele de comunicare, obsedate de conciziune si „interoperabilitate” cu limba mama, cea engleza. (aceste consideratiuni sunt scrise de cineva care nu are motive de frustrare fata de limba lui Shelly si Sheakspear). Intrebarea mea adresata celor care calcheaza, preiau (din comoditate, din neputinta, din incultura, din prostie, pentru ca se lasa purtati de valul mondializant) din limba engleza: nu ar fi mai bine sa pronuntati intregul enunt in engleza? Insa, de multe ori, cei care se preteaza la astfel de masacre lingvistice nu cunosc limba engleza atat de bine incat sa o vorbeasca de la un capat la altul. O tema pentru un alt articol (avand acest complex de inferioritate preiau cuvintele englezesti mai la moda dand astfel impresia ca au trait 10 ani in State).
„In ceea ce ma pirveste, despre perspectiva strict stiintifica asupra importurilor masive de englezisme in limba romana, nu am o parere temeinica si nu imi permit sa mimez competente de lingvist. Ca simplu utilizator al limbii, insa, ceea ce ma preocupa sunt trei temeri: 1. Importul inutil, preferinta pentru cuvinte care au un corespondent cu sens similar in romaneste; 2. Ritmul extrem al acestor transformari (chiar si in cazul acelora pe care un for stiintific le-ar declara tolerabile) si 3. Raportarea la limba romana a generatiilor de copii si adolescenti.(…) a refuza sa participi la realizarea acestor infierari de cuvinte si structuri gramaticale de-a valma, cum s-o nimeri, este, cred eu, o forma de protest de rodin estetic si o expresie de respect pentru limba romana. (…) ma tem ca betia de cuvinte importate fara licienta ar putea imbata limba romana. Si, pentru ca ma refer la ritm, una e sa ma bucur de o betie pe cinste, gustat pe indelete si asimlata integral, si cu totul altceva, sa-mi torni pe gat, pe nerasuflate, un litru de whisky. Betie de cuvinte, riscul de tranti limba intr-o argotica si romgleza coma alcoolica. Riscul de a imi inghiti limba.”
–„Cultura„, nr. 30/22 august 2013. Din revista „Cultura” editata de Fundatia Culturala Romana am descoperit sumele de bani alocate de autoritatile locale din judetul Alba pentru a sprijini organizarea in Alba Iulia chiar in acest week-end a festivalului ‚Dilema Veche”: CJ Alba a sponsorizat cu 140.000 de lei iar Primaria Alba Iulia a venit cu o suma pana la 150.000 de lei. Ceea ce nu am observat din respectivul articol („C. Rogozanu despre festivalul Dilema Veche”- nu am inteles daca intregul articol este preluat de pe un anumit site sau doar afirmatia penibila si denigratoare a lui C. Rogozanu despre Andrei Plesu, comparat cu Salam= adica actiunea lui Andrei Plesu ar fi identica cu cea a manelistului Salam) este si mentionarea sponsorizarilor private pe care acest eveniment le-a obtinut. Un fel de parteneriat public –privat. Pentru moralistii de serviciu, era mult mai bine daca aceste sume din banul public ar fi fost „investite” fie in echipele de fotbal locale din ligile inferioare, fie daca se organiza (Festivalul dambului sau crengii daco-romane) o susanea cu mici, cefe de porc, seminte, bere, Andra Maruta, Anda Adam si Velea. Nimeni nu ar fi spus nimic. Pentru a compara, precizez ca autoritaile din Campina (un oras mult mai mic decat Alba-Iulia) au alocat pentru un festival de toamna cam 127.000 de lei pentru ca publicul iubitor de cultura sa-i vada si auda (zbierand) pe Ionuţ Dolănescu şi soţia sa, Doiniţa, Delia Matache, DJ Project, Adela Popescu, Andreea Bănică etc. Din fericire, autoritatile locale din Campina aloca bani si pentru alte actiuni culturale veritabile, dar ne indoim sa fie la aceeasi valoare financiara. Insa stim, cultura nu intereseaza decat 5-6% din populatie. Argumentul suprem.
(Codrut)
Contributori: Jovi, Codrut.
Precizări:
1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil 
2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
