Revista presei culturale (16 – 22 august 2013)

Continuăm seria noastră de lecturi săptămânale ale revistelor culturale cu România Literară, Cultura, Observatorul Cultural, Dilema Veche și 22.

–”România literară”, nr. 33/16 august 2013. Nicolae Manolescu semnează un editorial foarte critic la adresa platformei Critic/Atac și protagoniștilor acesteia (mulți dintre ei semnând în revista Vatra din Targu-Mureș): ”Dacă nu acord platformei Critic/Atac nicio șansă de a deveni o nouă direcție critică este, nu numai pentru că (din fericire!) nici actualitatea lui Gherea, nici a lui Lenin nu mi se par idei de viitor, dar și pentru că lipsa deplină de spirit critic a protagoniștilor îi conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendențioasă confuzie populistă de valori. O direcție nouă în cultura română? Nici vorbă, Paul Cernat! Una cât se poate de veche de pe vremea copilăriei comunismului.” Unde să fie, oare, adevărul?

Tot aici, Marius Miheț face o recenzie romanului ”Urma”, de Adrian Alui Gheorghe (despre care am scris și eu pe Filme-carti.ro): ”Romanul urmărește, așadar, cazul bizat de la Aiud, configurând ceea ce s-ar putea numi teroarea desăvrârșită: un spațiu închis, ce privilegiază teroarea unidirecțională devine unul al terorii generalizate. Adrian Alui Gheorghe are știința asamblării suspansului în crochiuri comice și absurdiste, brodate într-un limbaj specifil mediului carceral.” Excelente remarci!

O apariție interesantă și importantă (despre care nu știam!) ne este dezvăluită de Răzvan Voncu-”Opere XIV. Baudelaire și experiența abisului”, Editura Art. Autorul articolului concluzionează: ”Fără îndoială că ne-a lipsit această carte, care (în ipoteza fericită că ar fi fost tradusă imediat după apariția în franceză) l-ar fi putut propulsa pe Fundoianu/Fondane pe o altă orbită în cultura română. Dar ne-a lipsit și această ediție, cu tot bagajul ei excepțional de informații și de interpretare, care ne ajută să înțelegem că, în ciuda profilului său intelectual contorsionat, atipic în cadrul tipologiei românești a Marelui Scriitor, Benjamin Fundoianu a fost cu adevărat un mare scriitor și gânditor. E un adevărat privilegiu că, în paralel cu cariera sa franceză, a lăsat urme atât de adânci și în literatura noastră. În orice țară normală, o ediție ca aceasta de față ar fi constituit marele eveniment literar al anului.”

În final, la rubrica ”Ochiul magic”, este semnalat articolul colegului nostru de blog, Codruț Constantinescu, din Revista 22: ”O altă experiență de vacanță, de data aceasta petrecută nu pe pământ autohton, ci în străinătate, aproape, la vecinii bulgari, ne împărtășește Codruț Constantinescu, în revista ”22” (nr. 31, 6-12 august). De data aceasta în atenție nu se află românii-care-oferă-servicii-turistice, ci românii-care-beneficiază-de-servicii-turistice. Și la capitolul acesta suntem dezamăgitori.” De citit!

–”Observator cultural”, nr. 428/15-21 august 2013. Cristina Manole semnează o rubrică interesantă, intitulată sugestiv ”Lecturi în vremuri de austeritate”, în care semnalează săptămânal mai multe cărți, din mai multe domenii. În acest număr a venit rândul cărților de istorie. Despre ”Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea”, Editura Polirom, 2013, ea precizează: ”Bătăliile care au schimbat lumea nu au dus nicăieri. Personal, nu cred în progres sau în faptul că lumea va deveni, într-o bună zi, mai bună. Cu sau fără războaie. Cu sau fără generalii cu pieptul plin de decorații și cu mamele la pietptul gol, plângându-și copiii morți pe câmpurile, inutile, de luptă. Nu sunt o pacifistă, dar îmi place să-mi pun deseori întrebări. Faptul că victoria lui Alexandru împotriva perșilor la Gaugamela deschide și fixează drumul creștinismului mă face doar visătoare.”

Un interviu amplu cu scriitoarea aflată la al treilea roman, Mariana Gorczyca (iar un nume necunoscut pentru mine), realizat de Ovidiul Șimonca. Rețin finalul: ”Au fost niște ani în care s-au simțit eforturile făcute de ICR pentru cultura română, pentru traduceri. Suntem extrem de bine primiți în Italia, în Franța. La Paris, au fost cozi, francezii așteptau zeci de minute să cumpere cărți ale autorilor români, traduși în franceză. Începem să contăm, poate că, prin literatură, vom ajunge să fim înțeleși mai bine. La Goterborg, în septembrie 2013, la Bok&Bibliotek, România este invitată de onoare. Recent, citeam în presa suedeză: ”România=Europa”.”

De asemenea, două recenzii ale lui Mihai Fulger asupra unor apariții recente: cartea ”Unde sunt eu în toată povestea asta?”, de Emir Kusturica și filmul ”Un episod din viața unui culegător de fier vechi”, în regia lui Danis Tanovic. Despre ultimul, scrie: ”Danis Tanovic, deși adoptă formal poziția de observator detașat și lucid, ne dovedește că înțelege viața acestor oameni și că empatizează sincer cu ei. Cât despre noi, nu e exclus ca, pe lângă compasiune, să simțim și o ușoară invidie față de Nazif și ai lui: chiar dacă sunt săraci și nu beneficiază de toate utilitățile și serviciile care nouă ni se par normale, ei măcar trăiesc în liniște și armonie, se iubesc și se îngrijesc la nevoie; pe scurt, alcătuiesc o familie model.”

În rest, parcă prea multă politică!

–Revista ”Cultura”, nr. 29/15 august 2013. Un articol amplu al lui George Neagoe despre o apariție nouă, ”Copilăria, ca luptă de clasă”, Traian Călin Uba, Ilie Rad, Fundația Academia Civică, 2013, care atinge un subiect sensibil, suferințele descendenților celor care au fost deținuți politici: ”Culegerea suprinde prin ineditul abordării. De obicei, rudele celor abuzați stau în plan secund. Dar aici, ajunși la vârsta a treia, copiii elucidează biografiile părinților prin empatie. Discreția, teama și imposibilitatea de a lua legătura cu instituții abilitate să le răspândească veștile i-au ținut în umbră.”

Un subiect ce merită discutat (și a fost discutat mult și în trecut) este ”scandalul convertirii de la iudaism la creștinism al lui Nicolae Steinhardt”. Adrian Mureșan încearcă să desfacă firele acestui scandal și precizează la începutul articolului: ”Ceea ce părea explicabil pentru adversarii săi, în condițiile disperării de a supraviețui în ”mațurile subpământene” de la Jilava, începea, odată cu ieșirea din închisoare și mai cu seamă în sânul intelectualității evreiești stângiste, să provoace reacții ironice, persiflări și expedieri rapide, sau chiar să deranjeze, în special după 1990, când ascensiunea alter-ego-ului său monahal și cariera europeană a unui manuscris intitulat ”Jurnalul fericirii”, cotat adesea ca una dintre marile cărți ale Estului și confiscat în repetate rânduri de Securitate, l-au adus pe N. Steinhardt atât în prim-planul vieții culturale românești, cât și în manualele școlare.”

(Jovi)

–Revista ”22”, nr. 33, 20-26 august 2013. Remarcabil de lucid este editorialul semnat de Armand Gosu, redactorul-sef al Revistei 22 despre “Joaca de-a unirea” in care se puncteaza: “Orice analiză în cheie realistă pleacă de la axioma că interesul național es­te ca România să aibă un vecin pros­per, stabil, predictibil la granița sa es­tică. Iar acest proiect e pe cale de a se realiza. Este șansa istorică a Chi­și­năului se a se apropia decisiv de Oc­cident prin parafarea și semnarea cât mai curând a unor acorduri cu UE. Eli­ta politică de la Chișinău, care mul­tă vreme a manevrat între Est și Vest, obținând dividente și dintr-o parte, și din alta, pare decisă să mear­gă spre Bruxelles. Este o ocazie is­to­rică, pe care, însă, Republica Mol­do­va o poate rata. Contextul este favo­rabil grație faptului că vecinul estic, Ucraina, se apropie atent, dar ferm, de UE. Bascularea spre Vest a Re­pu­blicii Moldova, înainte de a fi un act de voință politică la Chișinău, va fi un fapt de geografie politică, cum a fost și la 1918, când independența vre­melnică a Ucrainei, combinată cu amenințarea haosului bolșevic, au împins Basarabia spre Occident.”

Un foarte interesant dosar despre Romanii de langa noi. Astfel, aflam ca “Relațiile statului român cu diaspora sunt gestionate de 4 instituții, care au atribuții de promovare a culturii și de păstrare a identității naționale a ro­mânilor din afara granițelor.” “Pe teritoriul Serbiei trăiesc aproximativ 250.000 de etnici români, care sunt divizați în două comunități, cea din Valea Timocului și cea din Voivodina. Autoritățile sârbe au avut, după 1991, o abordare duală în relația cu minoritatea ro­mânească: au recunoscut diaspora ro­mânească din Voivodina și au negat exis­tența unei comunități etnice românești în Valea Timocului. Minoritatea ro­mâ­neas­că din Voivodina a fost recunoscută în timpul regimului comunist din fosta Iu­goslavie, iar statul sârb i-a acordat, du­pă 1991, drepturi culturale care înseam­nă învățământ, emisiuni de radio și TV, slujbe religioase în limba română, po­tri­vit DPRRP.”

Problematice raman si relatiile dintre Romania si Republica Moldova: “Relațiile România-Republica Moldova au fost mar­cate constant după 1991 de chestiunea iden­titară. Bucureștiul a formulat frecvent cri­tici la adresa guvernelor de la Chișinău care au promovat moldovenismul în sistemul de învă­țământ (formalizat prin înlocuirea denumirii cur­surilor de limba română cu limba mol­do­ve­nească și a istoriei românilor cu istoria in­te­grată). Disputa „națională“ a afectat și re­la­ții­le politice dintre România și Republica Mol­do­va și a dus în repetate rânduri la blocarea / în­ghețarea negocierilor cu privire la semnarea tratatului politic de bază, pentru că cele două părți nu s-au înţeles cu privire la denumirea lim­bii (partea română a insistat pentru si­n­tag­ma „limba română“, iar oficialii moldoveni pen­tru „limba moldovenească“) în care a fost elaborat documentul sau pentru că Bu­cu­reș­tiul a solicitat folosirea în preambul a sin­tag­mei „state românești“. Un alt subiect de dis­pută în relațiile dintre cele două state a fost decizia României de a acorda cetățenia ro­mâ­nă etnicilor români din Republica Moldova (aproximativ 250.000 de cetățenii acordate pâ­nă în 2013).” Este evident ca Romania nu are cum sa recunoasca vreodata existenta unei limbi moldovenesti sau a unui popor moldovenesc. Iar in Ucraina, cea care benefiaza in mod direct si total nejustificat de pe urma raptului territorial din 1940 si, apoi, din 1944 “Diaspora românească din Ucraina este formată din 409.608 de persoane, potrivit ultimului recensământ, realizat în 2001, de autoritățile ucrainene. Etnicii români din Ucraina trăiesc în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odessa. Statul ucrainean a promovat, după 1991, conceptul etno-cultural al „mol­do­ve­nismului“, fabricat în laboratoarele ide­ologice ale URSS, în anii 1920, pen­tru a argumenta, cu scopul rusificării, o presupusă apartenență etnică dif­er­i­tă a românilor și a moldovenilor în RSS Moldovenească (R. Moldova). În mod similar, Kievul a promovat mol­do­venismul pentru a facilita ucrai­ni­zarea și pentru a crea confuzie în rân­dul etnicilor români – cetățeni ucrai­neni – cu privire la apartenența et­ni­că față de comunitatea majoritară din România sau Republica Moldova. Din acest motiv, la recensământul din 2001, aproximativ 250.000 de etnici români s-au declarat „moldoveni“ și 155.000 „ro­mâni“.

Foarte interesant este si cea de a doua parte a amplului reportaj al lui Ovidiu Vanghele din Palestina, intitulat, sugestiv si platic chiar Palestina, Pământul Sfânt al urii (II). Reproducem doar cateva paragrafe, materialul merita citit cu pixul in mana, fiind o mostra de jurnalism adevarat.

“Rezistenţa împotriva ocupaţiei evreieşti a fost principala îndeletnicire a pales­ti­nie­nilor în ultimii 70 şi ceva de ani. Timpul a trecut pe lângă ei fără să îi modeleze, fără să-i civilizeze, s-ar grăbi să constate un european rătăcit pe-acolo. Când ieşi de pe autostrada care te aduce dinspre Israel, şoferul palestinian îşi scoa­te centura de siguranţă. De fiecare dată, în primii metri făcuţi „acasă“. Ţigările nu se mai sting în scrumieră, se aruncă direct pe geam. „Asta e Palestina, aici poţi să faci ce vrei!“, vine imediat şi explicaţia în engleză, urmată de un zâmbet şugubăţ. În Israelul civilizat, care s-a inspirat din Oc­ci­dent, o ţigară aruncată pe jos costă 2.000 de shekeli, adică vreo 400 de euro. Aici e gratis, pentru că patrulează poliţia pa­les­tiniană şi pentru că regula asta nu există.(…) În ciuda sărăciei crunte în care trăiesc, cei din taberele de refugiaţi sunt mai puţin tra­diţionalişti decât cei din Cisiordania ru­rală, unde religia chiar le ghidează vieţile. Mecanismul e simplu: cu cât sunt mai de­parte de pământul în care s-au născut, pa­lestinienii se eliberează de religie şi tra­diţiile atât de greu de înţeles pentru cei străini de cultura şi civilizaţia lor. Instituţiile palestinienilor sunt mai toate în faza de experiment, toate construite sub îndrumarea Occidentului. Serviciile co­mu­nitare sunt şi ele la un nivel de bază: sa­lu­britate şi cam atât. Drumurile din ora­şe sunt pline de gropi, iar sistemul me­dical prac­tic nu există, cu excepţia câtor­va spi­ta­le din Ierusalimul de Est.”

Despre razboiul civil mocnit din Egipt, Laura Sitaru scrie in Disconfort in Orientul Mijlociu: Egiptul in menghina violentei: “Proiectul unei societăţi deschise în care tradiţia politică arabo-islamică să se împace şi să accepte valori sociale şi politice democratice, susţinut de o importantă elită intelectuală şi de acţiuni civice nu mai puţin importante într-o serie de state arabe, început cu peste trei decenii în urmă, pare acum într-un serios impas. Asistăm la dis­trugerea unei construcţii ideologice a că­rei împlinire majoră a fost intrarea for­ţelor religioase islamiste în jocul politic de­mocratic şi acceptarea regulilor acestuia. Proiectul unei societăţi deschise în care tradiţia politică arabo-islamică să se îm­pace şi să accepte valori sociale şi politice democratice, susţinut de o importantă eli­tă intelectuală şi de acţiuni civice nu mai puţin importante într-o serie de state ara­be, început cu peste trei decenii în urmă, pare acum într-un serios impas. Unii co­mentatori arabi vorbesc despre o proastă asimilare a regulilor sistemului demo­cra­tic, despre o neştiinţă a menţinerii echi­librului, alţii, mai numeroşi, despre com­promiterea cu bună ştiinţă a unui proces democratic aflat la început, prin crearea unor imagini publice descumpănitoare – isla­mişti invocând legitimitatea demo­cra­tică conferită de alegeri, pe de-o parte, şi liberali asociaţi unei intervenţii militare care debarcă un preşedinte ales, pe de al­ta.”

–”Dilema veche”, nr. 497/22-28 august 2013. Parca in buna intelegere cu Revista 22, si Dilema Veche gazduieste un amplu dosar despre “Republica Moldova intre UE si Uniunea Euroasiatica” coordonat de Cristian Ghinea. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul geopolitic si super geo-straetgic, Uniunea Euroasiatica este ultima gaselnita rizibila a Rusiei in vederea re-asamblarii cumva (oricum atat timp cat se afla sub dominatia rusa) a fostului spatiu sovietic. Cei mai batrani isi mai aduc aminte de un alt esec in acest domeniu, Comunitatea Statelor Independente, o comunitate la fel de fictiva precum este aceasta noua uniune. Si numai orbii politic sau statele aflate oricum sub cizma ruseasca pot crede in bunele intentii ale satrapului de la Kremlin. Remarcabila prin umor dar si ironie este si replica presedintelui Romaniei, Train Basescu, reprodusa chiar pe prima pagina „N-am vazut moldoveni cu ochi oblici. Ce sa caute in Uniunea Euroasiatica?” Bine, daca e s-o luam asa, ce cauta milioanele de negri, cetateni europeni (francezi, britanici ba chiar si suedezi sau danezi) in Europa?! Passons. Presedintele are perfecta dreptate, locul Republicii Moldova este numai in Europa si, poate, in viitor, de ce nu, in Uniunea Europeana (in fond, cine ar fi crezut in 1990, in plin razboi civil romano-roman ca tara asta va fi la un moment dat atat membra NATO cat si a Comunitatii Europene- U.E. din 1993? Doar vizionarii si nebunii, fara indoiala!)

Remarcabil este, dupa cum ne-a/m-a obisnuit, editorialul parintelului fondator al revistei, Andrei Plesu, plamanul moral plin de umor al Romaniei de azi, care reproduce un pasaj din mai ampla sa conferinta care va fi sustinuta in cadrul Festivalului Dilema Veche din Cetatea Alba Iulia, „Despre batranete”: „In ambianta Evangheliei nu batranetea este, de altfel, varsta ideala, varsta apoteozei spirituale. Varsta deplinatatii, a credintei si cunoasterii mature este varsta atinsa de Isus, varsta barbatiei, a perfectiunii masurate dupa model hristic. (…) batranetea, asa cum ne apare in Noul Testament, poate fi, asadar, conotata negativ, ca emblema a unei autoritati opace la mesajul noutatii hristice, ca intruchipare a unei traditii anchilozate, ca blocaj, dar si pozitiv, ca oficiu legitim, ca vrednicie slujitoare, ca magisteriu. (…) batranetea este anticamera penibila a sfarsitului: o colectie tot mai ampla de degradari, avand ca limita ultima opacitatea neantului. Batranetea are farmecul ei ireductibil: un amestec subtil de intelepciune, autoritate si virtute, o buna ocazie de a recupera, compensatoriu, un mod de viata mai pur, liber de ingerintele corpului, incarcat de beneficiile unei lungi experiente. Batranete nu este, prin ea insasi, un paradis. Ar fi iluzoriu-si, as spune, necrestinesc- sa trecem euforic cu vederea neajunsurile, suferintele, cearcanul de drama omeneasca pe care orice batran, oricat de tonic, le resimte mai devreme sau mai tarziu.” O tema ampla de meditatie, mai ales ca noi totii vom ajunge acolo.

(Codruț)

Contributori: Jovi, Codruț.

Precizări:

1. Revistele literare, culturale, de cinema sau de informație, care doresc să apară în această rubrică, o pot face, trimițând, prin reprezentanții lor, un mesaj la jovi@filme-carti.ro. Vom răspunde de îndată și, probabil, favorabil

2. Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.

3. Revistele ”Dilema veche” și ”22” au fost achiziționate pe cheltuiala proprie, întrucât revistele menționate nu au răspuns la mesajele noastre. Celelalte reviste, la care nu facem nicio precizare, ne-au fost puse la dispoziție de reprezentanții acestora, cărora le mulțumim.