„Restul”, de Svetlana Cârstean
Editura Nemira, București, 2025
Cu Restul, Svetlana Cârstean își extinde teritoriul poetic într-o direcție ce dezvoltă organic traseul anterior, dar îi adaugă o complexitate nouă, vizibilă în modul de articulare a identității, aducând în prim-plan tema identității nu ca dat, ci ca proces tranzacțional, ca spațiu în permanentă reconfigurare. Dacă volumele anterioare explorau multiplicarea sinelui, fracturile dintre persona și vocea intimă, sau tensiunea dintre corporalitate și discurs, Restul introduce o mișcare inversă: un efort de a ajunge la ceea ce rămâne într-o ființă după ce toate rolurile sunt puse în discuție și după ce mecanismele sociale ale puterii sunt dezmembrate cu rigoarea unei analize anatomice.
Restul este primul volum de poezie din trilogia poetică „organică și personală a acelor teme vitale care te readuc în lume” abordează o temă rar adusă sub lupă în poezia feministă românească: modul în care propria masculinitate se formează, se internalizează și coexistă cu feminitatea. Nu o face nici denunțând, nici glorificând aceste structuri, ci examinând cu rigoare felul în care diferite modele masculine se sedimentează în interiorul unei femei, ca moduri de a reacționa, de a gândi, de a negocia cu lumea. Masculinitatea devine aici nu un „altul” exterior, ci o componentă integrată a identității, un set de reflexe învățate, istorice și afective, care influențează gesturile cotidiene și dinamica relațiilor.
„E un bărbat neputincios în mațele mele./ E o femeie uitată în formele mele// E un bărbat în brațele mele/ care nu poate pune pîinea seara pe masă.” 3. p. 11
„E un bărbat în mine pe care chiar vreau să-l iau în brațe./ E un bărbat care și-ar putea lăsa capul în poala mea, convins/ în adâncul sufletului că pîinea de a doua zi nu va mai fi necesară.” 6. în op. cit., p.15
Din această perspectivă, volumul poate fi citit ca o cartografiere a rolurilor care structurează viața domestică și afectivă: cine muncește, cine îngrijește, cine renunță, cine plătește, cine are voce, cine scrie. Aceste întrebări, formulate fără ostentație, scot la suprafață logica uneori vizibilă, alteori subterană, a distribuției de putere între masculin și feminin. Rezultatul este o poezie care nu doar observă, ci și analizează, demontând cu precizie granițele fluctuante dintre cele două registre identitare.
Unul dintre meritele majore ale cărții este felul în care poeta transformă această problematică într-o formă literară de mare finețe. Confesiunea nu devine niciodată exhibiționism, iar analiza structurală nu se transformă în teză. Textul găsește o măsură exactă între exprimarea vulnerabilității și rigoarea lucidă a analizei. Poezia devine astfel un instrument al auto-interogării: un laborator în care se testează ipoteze despre sine, o cameră de presiune în care rolurile sunt supuse unei dezmembrări lente și precise.
La nivel estetic, poezia Svetlanei Cârstean funcționează printr-o disciplină a minimalismului controlat. Versurile sunt tăioase, neornamentate, fixate în intervale scurte, ca niște impulsuri care vin dintr-un strat de profunzime al conștiinței. Poeta știe să scoată maximum din mijloace reduse: repetiția capătă valoare incantatorie, antiteza organizează tensiunile interioare, iar oximoronul reinstalează contradicția ca mod fundamental de existență. Paradoxurile din poeme nu sunt artificiale, sunt expresia exactă a unei realități în care logica socială se ciocnește de logica afectivă. Prin această confruntare, poeta reușește constant un lucru dificil: să depășească logica prin logica însăși, să folosească instrumentele sistemului pentru a arăta cât de puțin adecvate sunt ele intimității umane.
Ritmul textelor este surprinzător prin echilibru. Deși temele sunt dense, poemele nu sunt apăsate sau închise. Dimpotrivă, se simte o respirație atent dozată, un mod de a construi fraza poetică astfel încât ea să poarte simultan două energii contradictorii: pe de o parte, presiunea analitică, pe de altă parte, fragilitatea aproape senzorială a experienței interioare. Corporalitatea funcționează aici ca spațiu cognitiv: înainte ca discursul să intervină, corpul este cel care detectează limitele, supunerile sau rupturile. În el se sedimentează efectele puterii, dar tot din el se declanșează primele forme de rezistență.
Un alt aspect notabil este modul în care poeta introduce în poezie noțiuni ce pot proveni din filosofia politică și din teoriile despre bio-putere, fără a le transforma în jargon. Puterea apare în poem ca o realitate difuză, prezentă în gesturile zilnice, în obișnuințele transmise între generații, în munca invizibilă a îngrijirii. Restul nu se lasă sedus de ideea unui sine purificat sau recuperat în afara structurilor de dominație; dimpotrivă, volumul sugerează că „restul”, ceea ce rămâne neîncadrat, este tocmai acel spațiu de libertate care nu poate fi administrat, clasificat sau transformat în datorie.
În contextul poeziei contemporane din Europa de Est, cartea se distinge prin capacitatea de a îmbina sensibilitatea autobiografică cu reflecția conceptuală. În timp ce multe voci contemporane aleg confesiunea directă, poezia Svetlanei propune o confesiune mediată de interogație, de distanță analitică, de o luciditate asumată. Restul se înscrie în linia poeticilor postconfesive, dar o face cu un specific românesc clar: atenția la detaliul domestic, la relația dintre familie și identitate, la modul în care istoriile personale sunt impregnate de norme culturale persistente.
Din această perspectivă, volumul funcționează ca o punte între istoria poetică locală, marcată de corporalitate, introspecție și discurs relațional, și tendințele internaționale ale poeziei contemporane, care pun în centru dinamica puterii, performativitatea identității și estetica fragmentului. Mă impresionează modul în care se îmbină aceste linii fără a forța nota, păstrând o voce recognoscibilă, tensionată, dar întotdeauna echilibrată.
Poezia Svetlanei se naștere chiar din zonele unde libertatea pare imposibilă: acolo unde rutina, gesturile automate și simplitatea impusă a trăirii, devenite norme într-o lume tot mai capitalistă, reduc existența la o succesiune de reflexe. Libertatea apare tocmai prin expunerea acestor spații înguste, prin surprinderea clipelor în care omul trăiește după ritmuri preluate, nu alese. Din această tensiune, poezia prinde formă, ca o încercare de a recupera un mod viu de a fi, un mod în care actul de a simți nu mai e un ritual repetat, ci un gest redobândit.
Am urmărit firul modului în care se activează paradoxul fragilului victorios, acel oximoron existențial în care vulnerabilitatea nu e o fisură, ci un vector al revelării. Lirica ei nu caută triumful, ci îl reformulează: forța nu vine din certitudine, ci din tensiunea dintre ruptură și luciditate, dintre expunere și repliere. Versul funcționează ca un dispozitiv de dezvrăjire și re-vrăjire simultană, un spațiu în care intensitatea afectivă este trecută prin filtre reflexive, estetice, aproape fenomenologice. Poezia ei nu alină, ci taie, caută, restituie; nu explică, ci aprinde, îți lasă impresia unei seducții care nu flatează, ci trezește. Din această dialectică a limitelor se naște o lumină stranie, puternică tocmai prin modul în care recunoaște precaritatea și o transformă în energie poetică. Cititorul nu este invitat să contemple, ci să participe la o experiență de trezire: un transfer de vibrație, de febră interioară, în care cuvântul devine atât frontieră, cât și posibilitate de traversare.
Prin densitatea tematică, prin instrumentele expresive minimaliste și prin rafinamentul ritmic, Restul este un volum absolut necesar pentru înțelegerea poeziei românești contemporane, o carte despre ceea ce rămâne, în noi, după ce întreaga lume își spune pretențiile.
