”Aleea Zorilor”, de Andrei Crăciun
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2017
”…această unică frază pentru care nu cer să fiu judecat, nici înțeles, e dreptul meu să o scriu exact așa cum îmi place, ea ar putea fi o poezie mai lungă, sau ar putea fi o scrisoare, sau ar putea fi chiar o dare de seamă, sau ar putea fi – și chiar așa și este – o adeverință, o adeverință că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent și am dansat, am băut beri în grădini de vară și am fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru și am ascultat pianiștii plângând…” (pag. 9-10)
Cred că este foarte greu să scrii o carte dintr-o singură frază. La prima vedere, este greu să și citești o astfel de carte, așa încât am tot amânat cărțulia asta, întinsă puțin peste 100 de pagini. După FILIT 2018, mi-a fost însă mai ușor, mai ales că l-am urmărit pe autor în câteva evenimente acolo, unde mi-a fost foarte simpatic, dar și după ce l-am ascultat în cele câteva apariții de la Morning Glory, la Rock FM. Așa că m-am înarmat cu două arme, sperând să parcurg ușor acea unică frază: în primul rând, am citit cartea cu vocea foarte gravă de povestitor a lui Andrei Crăciun în cap; în al doilea rând, știam că autorul este prahovean și povestea este și despre orașul în care el a copilărit.
Surpriza a fost aceea că volumul se parcurge foarte ușor, pentru că autorul nu se pierde în descrieri inutile și povestește viața așa cum a fost ea. Pentru că ”Aleea Zorilor” este, în esență, o carte despre copilărie, o copilărie pierdută, pe care naratorul a trăit-o și s-a despărțit de ea cu mulți ani în urmă (nu așa de mulți cum sună), iar acum are acea nostalgie a reîntoarcerii. Unde?
”…nu mi-au plăcut războaiele, deși războaielor le datorez începutul, căci trăiam pe atunci pe Aleea Zorilor, într-un mic oraș de provincie, și tot orașul depindea de fabrica de armament, în fabrica de armament se făceau cu mâinile oamenilor arme, iar cu armele acelea se ucideau alți oameni în Kinsasha sau poate că în Brazzaville, cine să mai știe?…” (pag. 13)
Suntem, așadar, într-o orășel de provincie, pe care eu l-am ghicit destul de repede ca fiind orașul Plopeni din județul Prahova, foarte aproape de locul meu natal. Aici, într-un orășel tipic din perioada comunistă, copilul, apoi adolescentul povestitor, își petrece zilele, într-un bloc comunist, pe Aleea Zorilor, în apropierea celebrei fabrici de armament, care asigura supraviețuirea locuitorilor și a orașului. În acest volum, avem de toate, dar parcă nimic nu ne surprinde cu adevărat din punct de vedere al poveștii, pentru că este copilăria tuturor celor care și-au petrecut primii optsprezece ani ai vieții la oraș, în blocurile cenușii. Poate nu cei din București, mai mult cei din provincie, care mai aveau șansa să se ducă la cules de fructe, la gârlă sau pe maidan, jucând fotbal.
În acele timpuri destul de întunecată, copilăria este la fel de frumoasă și are momente care pot fi considerate comune omenirii din toate vremurile. Avem parte de multe fericiri, precum joaca cu prietenii, clipele frumoase petrecute cu doica, dar și amintirile de la Campionatul Mondial de fotbal din 1994, dar și de drame, precum boala și moartea celor dragi. Colindăm printre amintirile autorului, fie cu Petruța, Costică-Bec, tanti Ludmila, Popa Danciu sau Felicia, persoane reale proprii numai acestuia, fie cu Dictatorul, Partidul Unic, săptămânalul Fotbal Plus sau cei care au emigrat în străinătate, prin Spania sau Luxemburg, lucruri comune anilor 80-90. Trecând peste toate acestea, nu ar trebui să fie de mirare că cea mai frumoasă clipă a vieții sale își are rădăcinile tocmai în anii petrecuți pe Aleea Zorilor, într-un moment aparent banal:
”…aveam tot șase ani, eram purtat pe umerii prietenilor mei, și pot să spun răspicat, în disprețul tuturor teoriilor elaborate de reputați psihologi, că am știut că aceea va fi clipa cea mai fericită din viața mea, urma să cresc și să cunosc fete și să am o familie și să-mi ridic poate o casă și să conduc o mașină pe drumuri publice și să am copii și să-i dau la școală și ei să-mi dăruiască nepoți, totul era încă posibil, dar eu am știut atunci că niciodată nu voi mai fi la fel de fericit, și am vrut să plâng de fericirea aceea, dragilor, dar nu mi-a curs nicio lacrimă și am plâns de bucurie numai și numai la mine în suflet, dar nu era doar bucurie ce plângeam eu, era și tristețea de a înțelege că așa ceva nu va mai fi posibil, trăiam bucuria și tristețea irepetabilului, mi se arăta că niciodată nu voi mai fi erou…” (pag. 41-42)
O perioada frumoasă, cu bune și cu rele, care durează de la primul sărut până la mutarea definitivă din cartier și continuă, peste timp, cu reîntoarcerea în cartier, fizică, dar și pe plan psihologic, într-un loc pe care nu l-a uitat niciodată și nici nu-l va uita. ”Aleea Zorilor” este o carte minunată despre copilăria pe care am pierdut-o cu toții din punct de vedere fizic, dar pe care o vom păstra mereu în memorie.
