“Puterea lui Don Quijote”, de Florin Dochia (Studiu aplicativ asupra surselor şi rosturilor creaţiei)
Fundaţia Culturală Libra, Colecţia Studii, Bucureşti, 2006
Florin Dochia este unul dintre oamenii de cultură apreciaţi în peisajul literar (şi nu numai) câmpinean şi prahovean şi cunoscut mai ales pentru volumele de poezie Geometria singurătăţii, Grădina de hârtie, Conserva de fluturi sau Şarpele dezaripat. Este redactor-şef al publicaţiei culturale “Revista Nouă”, care reuşeşte să menţină ştacheta culturii de calitate într-o localitate – Câmpina – care este cunoscută pentru oamenii săi de valoare în domeniul literaturii, dar şi pentru lipsa de interes a unei mari parţi a cititorilor pentru publicaţiile culturale.
Pe lângă cărţile enumerate mai sus, Florin Dochia a realizat şi coordonat şi o carte de interviuri, intitulată sugestiv „Puterea lui Don Quijote”, având ca interlocutori critici literari, autori de literatură, poeţi sau oameni de cultură, cărora le-a pus întrebări pertinente despre ceea ce ei au creat sau despre propria viziune asupra culturii sau vieţii.
Începând cu Nicolae Breban şi cu Romul Munteanu, continuând cu Fănuş Neagu, Eugen Uricaru sau Cezar Ivănescu, pentru a numi doar câtiva dintre romancierii sau criticii literar de notorietate, dar şi cu autori străini de succes, cum ar fi Jan Lenco, Adam Puslojic sau Madeleine Davidsohn, care au fost intervievaţi de Florin Dochia, toţi sau aproape toţi au fost chestionaţi subtil în legătură cu condiţia scriitorului post-decembristă, iar întrebarea esenţială a interviurilor a fost aceea cu privire la rolul suferinţei, fizice sau spirituale, reale sau inventate de creator, în genialitatea creaţiei, cu referiri dese la Goethe, la Edgar Allan Poe sau la Eminescu.
Răspunsurile au fost diverse, deşi am văzut o oarecare similaritate în privinţa întrebării de mai sus, respondenţii fiind de acord că suferinţa sau trăirea efectivă ce presupune efectiv şi suferinţă au un rol primordial în capodoperele literare ale lumii.
Nici sclipirile de inspiraţie creatoare din momentul interviurilor nu au lipsit, mai cu seamă în rândul celor care au răspuns pe loc, fără cunoaşterea întrebărilor în prealabil (pentru că, în rândul unor anumite persoane, pare de la distanţă că răspunsurile sunt scrise, culegând din bibliotecă citatele potrivite în fiecare moment). Reţinem şi noi două ziceri frumoase din carte:
„Literatură fără sentiment, fără metafizică, fără mister nu este altceva decât înşiruire de cuvinte şi cei care vor citi marii poeţi ai lumii vor vedea că nu asta e esenţial, să ne punem sexul pe masă; important este să facem poezia şi să avem simţire reală. Să comunicăm, să transmitem ceva din sufletul nostru celuilalt suflet geamăn care citeşte poezia. Adevărul e că, dacă poetul trebuie să aibă talent, şi cititorul, la rândul lui, trebuie să fie un cititor cu talent. Dacă nu eşti un cititor cu talent, nu citeşti. Trăieşti foarte bine fără să citeşti poezie, aşa cum sunt nenumăraţi oameni care trăiesc foarte bine fără să ştie să meargă pe bicicletă.” (Cassian Maria Spiridon)
„Fac ceea ce fac, probabil, foarte mulţi oameni – mă retrag tot mai mult în mine însumi, între pereţii mei cu cărţi, îmi doresc foarte mult să am, odată, aşa, un timp liber lung. Îmi pare rău că, de pildă, la noi, legea învăţământului nu prevede acel „an sabatic”, prevăzut în alte ţări. Adică acel an liber, un an întreg liber, după cinci ani de activitate, pe care profesorii îl au, pentru a avea timp să citească, să se pună la punct cu lucrurile noi. Pentru că mi-aş dori foarte mult să recitesc o sumedenie de cărţi pe care le-am citit cândva, o sumedenie de cărţi pe care le am şi n-am apucat să le citesc, ci numai să le răsfoiesc, literatură, filozofie etc. Sigur, ăsta e un refugiu în faţa agresiunii contextelor în care ne aflăm şi care nu sunt totdeauna favorabile sistemului nostru nervos.” (Christian Crăciun)
Închei prin a menţiona, fără a critica meritele volumului în ansamblu, meteahna multor critici literari din România (poate şi din altă parte), unii intervievaţi şi de Florin Dochia, cu privire la etalarea erudiţiei (reală sau nu) şi în cărţile unde nu ar trebui să o facă, şi în viaţa de zi cu zi. Am regăsit în paginile acestui volum câţiva critici pe care am încercat să îi citesc de-a lungul timpului în propriile lor cărţi, în paginile unor reviste sau publicaţii. Cu greu am reuşit de data aceasta, mai cu seamă datorită subiectului interesant şi nu al propriilor lor cuvinte.
Ei vor fi din ce în ce mai puţin citiţi, folosiţi doar în comentariile literare şi poate nici acolo, pentru că viitorul şi prezentul sunt ale cuvintelor simple, ale înţelegerii şi al deschiderii spre publicul cititor. Din spunerile lor, nu ni se relevă decât o înşiruire de neologisme sau cuvinte fără sens, cel puţin fără dicţionar în faţă, o adunătură de citate, pe care nu putem să ni le imaginăm decât din prisma unor adăugiri continue asupra textelor şi nu din prisma unui limbaj viu, fără ghilimele şi spontan. Iar, din acest punct de vedere, orice părere care li se cere a fi proprie, este de fapt a altuia sau a altora, neputându-se „cita” pe sine. Din această perspectivă, anumite întrebări simple puse de Florin Dochia s-au transformat, fără voia sa, în răspunsuri alambicate şi lipsite de înteles.
