Romeo Aurelian Ilie scrie la BookHub despre albumul unei expozitii exceptionale gazduita in primavara de Muzeul Colectiilor de Arta din Bucuresti, expozitie pe care am vizitat-o si eu, a artistului Ștefan Câlția ‘Obiecte grăitoare’: ‘O expoziție cumva atipică, dat fiind faptul că lucrările de artă realizate în tehnici și tematici diferite: picturi, desene, colaje, cărți-obiect, în care temele predilecte au fost: familia, satul românesc (în speță satul Șona din Făgăraș) natura, credința; au fost expuse alături de diferite obiecte adunate de artist sau familia sa, găsite sau salvate, cum a fost cazul „Cristului fără mâini”, ce se regăseau în casa sau atelierul artistului, fiindu-i astfel martori tăcuți și sursă de inspirație grăitoare. Vizitatorul a putut face cunoștință cu întregul univers al artistului și astfel l-a putut cunoaște mai bine, percepându-i și opera într-o altă lumină. Pentru că nicio alăturare dintre lucrările artistice și obiectele ce le-au însoțit nu a fost întâmplătoare, ci între ele a existat o simbioză pe care vizitatorii, cu organ pentru artă și frumos, cu siguranță le-au înțeles și s-au bucurat.’
V. Ceausescu scrie la SemneBune despre romanul scriitoarei din Basarabia, Mihaela Perciun – ‘Cenușă rece’ publicata de Polirom: ‘Cartea este destul de bine scrisă, dar mai găsim cuvinte nelalocul lor sau unele repetiții deranjante. O redactare suplimentară ar fi făcut mult bine, dar nu pot spune că m-a sâcâit în așa fel încât să vreau să abandonez lectura. Anumite pasaje sunt de-a dreptul extraordinare, poetice, altele mai puțin reușite. Cartea este inegală ca valoare. Volumul Mihaelei Perciun este interesant mai ales datorită subiectului, iar prima parte, cea care dă titlul cărții, aș vedea-o transformată într-un scurtmetraj, fiindcă este extrem de cinematografic scrisă și are toate calitățile pentru a atrage. Luat ca întreg, romanul Cenușă rece scârțîie în anumite puncte, acolo unde se îmbină cele trei capitole, dar dacă citim fiecare parte ca pe o proză de sine stătătoare, lucrurile se schimbă și volumul capătă o altă valoare.’
Adriana Ivan de la ‘Prefata de carte’ ne recomanda o lectura de sarbatori ‘Ciocolată, Dragoste și Crăciun’ semnat de Anne K. Joy (disponibil on-line): ‘Dacă nu i-ai scris încă moșului, apucă-te repede și trece pe listă și Ciocolată, Dragoste și Crăciun de Anne K. Joy! Eu mă bucur că am luat decizia de a o comanda, m-am bucurat de o poveste frumoasă de iubire, cu gust de ciocolată caldă și miros de plăcintă proaspăt scoasă din cuptor. ‘
Marius Andrei scrie la cartianalogiiantologii despre romanul ‘Inainte sa adorm’ de S.J.Watson aparut la Editura TREI: ‘… un psiho-thriller palpitant, cu suspans în creștere continuă și final bulversant, rod al unei anchete detectivistice în primul rând interiorizate. Toate accentuate ca în peliculele hitchcokiene de fragilitatea poziției personajului principal derivată din incapacitarea fizică.’
‘Cronica unui negustor de sange’ a chinezului Yu Hua, aparuta in traducere la Editura Humanitas fiction este recenzata de Adriana Gionea de la postmodern: ‘Vei aprecia la Yu Hua modul în care a preluat oralitatea povestitorilor chinezi din literatura populară. Nu vei ignora nici talentul său de a surprinde trăsăturile umane şi modificările sociale, dar nu printr-o analiză psihologică nemiloasă, ci printr-o satiră care devine din ce în ce mai profundă pe măsură ce frazele şi replicile devin din ce în ce mai simple (dar niciodată simpliste). Descoperi în dialogurile personajelor sale că simplitatea oamenilor săraci nu înseamnă neapărat prostie şi orbecăire prin beznă, ci poate căpăta o formă expresivă când reflectă o realitate fără noimă, aşa cum este orice realitate dintr-o ţară acaparată de o dictatură.’
(Dan)
Așa cum spuneam și săptămâna trecută, Ileana de la Evantaiul Memoriei a reapărut pe blog cu noi recenzii. Săptămâna trecută mi-a atras atenția prezentarea cărții ”Cina”, de Herman Koch: ”Doi fraţi, Paul şi Serge, şi soţiile lor, Claire şi Babette, iau cina la un restaurant fiţos, întâlnire convocată pentru a discuta despre ultimele “năzdrăvănii” ale băieţilor. Dacă ar fi într-adevăr vorba de nişte simple năzdrăvănii adolescentine, cadrul nu ar fi nepotrivit, dar când e vorba de o crimă (nu e spoiler! chiar în descrierea din interiorul primei coperţi se vorbeşte despre crimă), dintr-odată o cină de felul ăsta pare o glumă şi nu poţi să nu dai un pas înapoi şi să te gândeşti: dar numai la un restaurant de lux puteţi dezbate aşa ceva?! Şi…v-aţi luat răgazul să vă invitaţi unii pe alţii, să rezervaţi masa, adică n-aţi simţit că vi se taie filmul şi că trebuie să lăsaţi orice pentru a vorbi urgent?! Rezervarea se făcuse, totuşi, în ziua respectivă pentru că Serge este un politician cunoscut şi primeşte imediat o masă în aceste restaurante pentru care alţii aşteaptă cu lunile.”
Despre cartea ”Cronica unui negustor de sânge”, de Yu Hua, scrie Sever Gulea pe blogul Libris.ro: ”Romanul îl are drept protagonist pe Xu Sanguan, un băiat care ia prima oară contact cu practica negustorilor de sânge, bine remunerată dar nu foarte bine văzută de comunitate, în perioada de început a maoismului. Cei doi oameni care îl inițiază pe Xu în practica donării au un ritual bine pus la punct, încărcat de prejudecăți și superstiții, e adevărat: beau foarte multă apă, folosind drept măsură un bol de orez, fără să urineze, până ajung cu bășica mare cât un uter gravid (au impresia că doar așa pot spori cantitatea de sânge pe care o vor dona), aduc cadouri potrivite asistentului de la centrul de donare iar apoi mănâncă, obligatoriu, ficat de porc prăjit la care asortează invariabil păhărele de rachiu încălzit.”
Veronica Niculescu a ajuns la 10 ani de cărți traduse și ne povestește pe blogul ei cum a pornit totul, cu Ochiul, de Vladimir Nabokov: ”Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul – fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc. Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pe un blog. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet… Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.” Mulți ani și pagini traduse înainte!
Tot despre aventura traducătorului, găsim amănunte pe blogul Biblioteca Babel, unde Dreaming Jewel își povestește impresiile după traducerea cărții ”Al cincilea anotimp”, de N.K. Jemisin: ”Și pe urmă am primit-o la tradus și chiar am avut ceva bătăi de cap, dar a meritat. Curaj, ăsta e cuvântul prin care aș defini aventura lui Jemisin. Dacă în seriile ei anterioare a cochetat cu fantasy-ul clasic, reușind să scoată din el povești noi, aici creează o lume complet aparte, o orânduire care nu-i nici medievală, nici modernă și căreia în general reperele noastre nu i se aplică. Autoarea nu se teme să scoată cititorul de fantasy din zona lui de confort. În plus, înfățișează tragedia unor oameni cu o economie de mijloace pe care de când traduc am ajuns să o admir, fără cuvinte sforăitoare, fără descrieri poetice, fără artificii sentimentale – ba chiar una dintre eroinele ei e antipatică de-a binelea, de la un capăt la altul – contând pur și simplu pe forța poveștii pe care o are de spus. E ca și cum ar paria pe inteligența propriilor cititori, având încredere că le va plăcea și fără să îi insulte cu tot soiul de false „cârlige” sau prelungind artificial suspansul. Premiul Nebula primit anul trecut pentru „The Fifth Season” și premiul Hugo de anul acesta pentru al doilea roman, „The Obelisk Gate”, demonstrează că pariul e unul câștigător.”
Liviu scrie pe blogul FanSF despre cartea ”Cea mai norocoasă fată”, de Jessica Knoll, apărută anul trecut la Editura Trei: ”Din păcate, povestea tinerilor descriși în „Cea mai norocoasă fată” nu este nici un pic exagerată. Am mai întâlnit ceva de genul acesta într-o altă carte apărută la editura Trei, în aceeași excelentă colecție Fiction Connection, pe numele său „Ce a rămas din mine” (despre care am scris pe Bookblog). Din copiii aceștia neglijați și abuzați se nasc viitorii psihopați lipsiți de empatie, care, probabil, fără terapie și o jumătate care să-i iubească și să le dovedească faptul că poate exista și iubire și prețuire pe lumea asta, vor crește aceeași monștri lipsiți de empatie. Câteva generații pierdute de genul ăsta îi ajută pe psihologi și psihiatri să-și construiască vile pe malul lacului. Problema cea mare apare când ajung să crească odrasle la fel ca ei. Încă ceva: episoadele cu psihopații care o iau razna și vin cu mitraliera la serviciu sunt mai prezente ca oricând în viața americanilor și nu numai. Din nefericire, nimeni nu pare dispus să facă ceva în această direcție.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Ruta subterană”, de Colson Whitehead
-”Cartea râsului și a cercetării”, de Radu Paraschivescu
–”Anul în care am trăit după Biblie”, de A.J. Jacobs
–”Șase păpuși matrioșka – un roman polițist alert și incitant”, de Silvia Chindea
-”Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, de Bogdan Suceavă
