Virginia Costeschi publica in BookMag un interviu cu Carl Ruiz Zafon, popularul scriitor spaniol al carui carti se bucura de succes in toata lumea, inclusiv in Romania: ‘Care e originea lumilor minunate pe care le creați? Ce vă inspiră pentru un nou proiect literar? // Pentru mine poveștile încep de obicei cu o imagine, o metaforă vizuală care mă intrigă și care are un anume sens doar pentru mine. Încerc apoi să găsesc povestea din spatele imaginii și mă trezesc îmbarcat într-o călătorie prin amintiri, experiențe…Scrisul vine din inimă, dar trebuie trecut prin creier înainte să ajungă la degete…’
Tot aici Oana Dusmanescu scrie despre traducerea romaneasca a romanului ‘Viata amoroasa’ al israelienei Zeruya Shalev: ‘Viaţa amoroasă a scriitoarei israeliene Zeruya Shalev, dar mai cu seamă a personajului ei, femeia tânără Yaarah, spune de fapt povestea şocantă a unei obsesii. Femeia luminoasă, în floarea vârstei, măritată, nu poate trăi, la cel mai sexual mod cu putinţă, fără Arie, un prieten din tinerețe al tatălui său. Istoria lor se compune din erotism fără margini, dar şi dintr-un sclavagism acceptat. Femeia se dăruie complet bărbatului frumos, cu trecut bogat, cu nuanţe misterioase, cu amănunte care ar face mai bine să rămână îngropate. Cuvintele lui Shalev se înşiră provocatoare, spintecătoare, realiste în poveştile încâlcite ale unei existenţe care cumva explică punctul confuz şi extrem totodată în care i-a ajuns personajul. Mariajul transformat în amiciţie, părinţii scuturaţi de o dramă peste care nu au putut trece niciodată, nişte taine care vin galopând din trecut şi nimeni nu ştie să le desluşească exact. Victima acestor adunări şi scăderi de situaţie este Yaarah, o victimă care-şi descoperă cele mai adânci talente şi dorinţe, care devine dependentă şi dă dependenţă. Este un drog prin propriile-i acţiuni, un drog testat crud, pe pielea ei, pe pielea lui.’
Hiperliteratura este site-ul descoperit in aceasta saptamana: Cu articole ca ‘ Abecedarul straniu al lui Gertrude Stein care a fost refuzat timp de jumătate de secol’, ‘Ilustrații halucinante pentru poveștile misterioase ale lui Edgar Allan Poe’ sau ‘Când mari scriitori ca Goethe, Proust sau Hesse pictează’ cred ca voi poposi des pe aici.
Carmen Musat a fost invitata lui Daniel Cristea-Enache in luna august la interviurile lui liternet.ro. In ultimul articol din serie vorbeste si despre Observator Cultural: ‘Observator cultural n-ar fi ceea ce este acum, fără echipa care îi asigură apariţia săptămînală, fără devotamentul şi pasiunea cu care fiecare dintre membrii redacţiei se implică permanent. Şi, prin echipă, înţeleg nu doar numele „prinse” în caseta redacţională, ci şi pe toţi acei colaboratori permanenţi, a căror contribuţie la edificarea spiritului revistei este la fel de importantă. Le mulţumesc tuturor celor care, de-a lungul timpului, au făcut posibilă apariţia revistei şi le mulţumesc în mod deosebit celor care sînt acum alături de mine. Am mai spus-o şi o repet, pentru că sînt convinsă (iată, am şi convingeri!) de adevărul acesta: o revistă puternică, o revistă vie presupune efortul unei echipe întregi, nu poate fi expresia unui singur om.’
Si daca veni vorba, din ultimul numar al Observatorului mi-a atras atentia relatarea Cristinei Sarbu de la editia 2012 a festivalului de la Bayreuth. Iata ce scrie ea despre versiunea din acest an a ‘Olandezului zburator’ cantata conform traditiei festivalului fara pauza: ‘Regizorul olandez Jan Philipp Gloger are o foarte mică experienţă în regia de operă. Are 31 de ani şi, cunoscut şi apreciat ca regizor de teatru dramatic, s-a apropiat de teatrul liric doar în anul 2010, cînd a montat spectacolul Nunta lui Figaro de Mozart la teatrul din Augsburg, urmat, în 2011, de Alcina de Georg Friedrich Händel, pe scena de la celebra Semperoper din Dresda, şi, în 2012, de Olandezul, la Bayreuth! Ca orice regizor de teatru, Gloger încearcă să reînnoiască genul prin abordări noi şi originale ale subiectului. De muzică şi de punerea ei în valoare se preocupă mai puţin, deşi principalul merit al montării sale este acela că nu deranjează prea mult partitura – ceea ce nu se va întîmpla în cazul spectacolului Tannhäuser, imaginat de regizorul Sebastian Baumgarten. În primul act, regizorul şi scenograful Christof Hetzer au vrut să reprezinte oceanul ca o lume care ne înconjoară, ne supune şi ne stăpîneşte cu o energie fantastică. Pentru asta, a fost imaginată o instalaţie imensă care să poată sugera, pe rînd, o metropolă văzută de sus, clocotitoare în viaţa ei, un imens ecran de informaţii în permanentă schimbare, o bursă mondială pe care nu o poţi stăpîni… Inutil să spun că forţa muzicii lui Richard Wagner se revarsă copleşitor şi anihilant peste jocul fantezist de luminiţe.’
Corespondenta lui Emil Brumaru recent aparuta in cadrul seriei de autor este subiectul unui articol in rubrica Cultura a Romaniei Libere. Iata un fragment dintr-o epistola catre Lucian Raicu: ‘Încerc să vă scriu o scrisoare nu cînd, aşa cum mi se întîmplă uneori dimineaţa, aburit de cafea, sufletul mi se dilată brusc şi parcă zăresc ceva, nu ştiu precis ce, dar am senzaţia că aş putea comunica, aş putea bucura, aş putea să fiu iar viteaz şi pur printre cuvinte (…) Să continui deci, fără har, scrisoarea. O, de‑aş avea o sfoară de moşie, un conac în ruină, cîţiva mesteceni şi-un samovar! Să-mi pun o haină uşoară, să-mi iau pălăria de pai şi puşca de vînătoare, să-nham o iapă calmă la şaretă şi, fluierînd prepelicarul, să plec la plimbare! Să mănînc somon şi batog, să joc biliard la o moşieriţă tînără şi văduvă, vecină îmbrăca-tă-n museline albe, trupeşă şi tandră, ahtia-tă după discuţii fine (…)!”‘
(Dan)
Dragos de la Chestii Livresti este entuziasmat de romanul „Muzici si faze” al lui Ovidiu Verdes, aparut la Editura Aula din Brasov in 2003: „fără îndoială, muzici și faze este unul dintre cele mai bune apărute după 1990 şi mă mir că nu se discută despre, nu este recomandat, nu figurează pe liste de lectură, pe bloguri. sunt reeditate și se bucură de apreciere romane contemporane despre aceeași perioadă – uimitor, se vorbește chiar despre invitaţie la vals, o dulcegărie kitsch, ca de roman perpetuu al adolescenței – dar de cartea asta, ba. cum spune colegul micawber aici, „publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al ego-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul acestei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană.”
Luciat scrie in aceasta saptamana despre doua carti interesante: Jurnal extim, de Michel Tournier si Arhivele de la Monte Negro, de Octavian Soviany, care a aparut in acest an la Editura Cartea Romaneasca. Iata ce spune despre ultima dintre acestea: „Un obiect literar complex, de sucit şi răsucit, de admirat în micile detalii şi de pus în funcţiune în ansamblu ca să te minunezi cum un angrenaj bizar dintr-un colţ produce o reacţie într-o eprubetă din celălalt colţ, deşi legătura dintre ele îţi rămâne invizibilă. Cu toate astea, nu e obositor, pe fiecare pagină îţi captează atenţia câte ceva şi chiar, la un moment dat, după ce renunţi să mai înţelegi cine ce poveste spune şi te relaxezi, textul te absoarbe cu totul.”
Rontziki are impresii amestecate despre „Concert in memoria unui inger” de Eric-Emanuel Schmitt, doua nuvele fiind nemaipomenite si doua prea siropoase, din punctul ei de vedere. Despre nuvela ce da titlul volumului scrie: „În Concert în memoria unui înger, Schmitt dă o nouă interpretare parabolei fraţilor Cain şi Abel. Rivalitatea dintre doi tineri muzicieni le va schimba pentru totdeauna vieţile. Mi-a plăcut ideea unei competiţii între un talent moderat, multă muncă şi ambiţie, pe de-o parte, şi foarte mult talent, pe de altă parte, dar, mai ales, modul în care Schmitt condamnă mândria şi ambiţia nemăsurate. Povestea nu se concentrează, însă, numai pe asta şi continuă abordând tema schimbărilor interioare radicale ca urmare a diferitelor experiente de viaţă. În fiecare om există şi bine şi rău, depinde pe ce butoane se apasă pentru a scoate la iveală ori una, ori alta.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
