Vladimir Tismaneanu si Marius Stan scriu la contributors.ro sub titlul ‘Planeta Humanitas’ despre rolul editurii Humanitas in Romania post-decembrista: ‘… aici a fost publicat “Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. Aici au apărut scrieri fundamentale din Martin Heidegger și Hannah Arendt. Am aminti apoi că aici a pornit procesul totalitarismului comunist prin cunoaștere, odată cu publicarea “Marii Terori”, de Robert Conquest, și a biografiei lui Stalin, de Boris Souvarine. Tot pe planeta specială la care ne referim aici apar scrierile morale și de filosofia religiei ale lui Andrei Pleșu. Humanitas a făcut supraomenescul pentru recuperarea memoriei totalitarismelor. Cartea recent publicată, de dialoguri cu Imre Tóth, una dintre cele mai importante mărturii ale vremurilor întunecate, este încă o probă în acest sens. La fel, volumele unor Anne Applebaum, Alain Besançon, Timothy Snyder, Aleksander Wat. Lista este mult mai lungă, nu facem decât să amintim câteva nume dintr-o galaxie impresionantă.’
Smaranda Liubov scrie la BookMag despre cartea lui Hans Fallada ‘Si acum ce facem, micutule?’ pe care am vazut-o nu de mult pusa in scena la Tel Aviv: ‘În timpul unei vizite la ginecolog, în speranța de-a găsi un mijloc eficient de contracepție, Johannes și Emma află cu stupoare că urmează să aibă un copil și hotărăsc să se căsătorească. Deși tineri și lipsiți de experiență, căsătoria pare a fi soluția perfectă pentru ei, fiindcă se iubesc cu adevărat, convinși că și-au găsit jumătatea. Dar oare iubirea este de-ajuns ca să-ți întemeiezi o familie într-o Germanie secătuită de criza economică și de plata reparațiilor de război, unde răutatea, ura și violența alimentate de naziști câștigă tot mai mult teren, iar omul mărunt trăiește sub amenințarea șomajului, a mizeriei, a foametei?’
Despre ‘Mireasa printului’ a lui William Goldman scrie la blogul Carturesti Iulia Vebancu: ‘La început, a fost ideea: scriitorul nostru, new-yorkez, pleca cu treaba lui de scenarist în California. Fetele sale erau mici, așa că le-a promis o poveste: “Despre ce să fie?”, le-a întrebat. “Despre prințese”, a răspuns prima. “Despre mirese”, a zis a doua. “Bine, chiar ăsta o să fie titlul, The Princess Bride”. În L.A., a scris câteva pagini (care nu mai există azi). Avea în minte multe scene, dar nu reușea să închege povestea. Își dorea să reușească pentru că le promisese fetelor, dar părea o promisiune deja încălcată. Asta, până când i-a venit ideea că – de fapt – nici nu a scris el istoria respectivă: este gata povestită de altineva, trebuie doar să o scoată la lumină. Nu e adaptare, nici plagiat, ci un minunat artificiu literar. Și uite așa plecăm în fantastic, acolo unde totul poate fi real, dar nimic nu trebuie luat ca atare. Și unde, după ce terminați cartea, veți vrea să recitiți prefețele.’
Ileana de la ‘Evantaiul memoriei’ a fost fascinata de lumea ideilor din cartea lui Bertrand Russell ‘Credintele mele’: ‘Am devorat-o rapid, am fost în elementul meu, ca să zic aşa. Cum să nu-mi placă mie să despicăm firul în n, să analizăm şi să “răs-analizăm” pentru ca apoi să ajungem la concluzia că lucrurile sunt foarte simple, că principiile şi ideile pe care le ştim de-o viaţă, dar nu prea le practicăm sunt, totuşi, cele mai bune?!’
(Dan)
Diana de la Tara mea inventata a ajuns la aceeasi concluzie ca si mine atunci cand a vorbit despre Stoner, un roman superb despre care am scris si eu aici: ”Pe final, desi viata lui William este una trista, realizezi ca este de fapt o viata ca oricare alta, cu cateva fărâme de fericire dar si o mulţime de tristeţi şi frustrări. Mi-a placut Stoner. Inteleg de ce s-au indragostit de ea colegii mei bloggeri. Cred ca fiecare si-a vazut in viata lui William firmituri din propria viata si s-au regasit in el intr-un fel sau altul.”
Îl admir pe Dragos Butuzea că se situează oarecum în afara blogosferei clasice, tocmai prin natura lecturilor sale, pentru că prefera pe drept cuvant operele clasice in fata invaziei traducerilor din literatura contemporana de azi. El citeste sau reciteste opere fundamentale si un exemplu in acest sens sunt articolele de saptamana trecuta, cum ar fi cel despre ”Logodnicii”, de Alessandro Manzoni: ”cu romanul său istoric logodnicii, alessandro manzoni marchează în poarta istoriei literare, romanul său rămânând cocoțat grande atât ca roman italian, cât și european. cred și io, în 1827, romancierii se numără pe degetele ciungului – walter scott sau fenimore cooper, de pildă. de-abia după vreo doi ani balzac se șterge de caș și publică șuanii iar goethe, se satură de ștrumf și zdrang și scoate anii de drumeție ai lui wilhelm meister și faust (partea întâi). ”
Valeriu Gherghel de la Miscell@nea scrie despre nemuritoarea operă a lui Bohumil Hrabal, cu referire la cartea ”O singurătate prea zgomotoasă”: ”Romanul lui Bohumil Hrabal este o minunăție de carte, omul ăsta ar fi trebuit recompensat, înainte de 1997, cu un Nobel: juriul suedez n-a bănuit probabil că se va arunca pe geam de la etajul al V-lea al unui spital din Praga și a ratat ocazia. Nu a fost singura. L-a ratat și pe Borges și este pe cale să-l rateze și pe Philip Roth, cu o academică frivolitate. Dar Hrabal este mai bun decât ultimii cinci premianți la un loc: am zis-o și pe asta, acum puteți să mă pedepsiți și să-mi dați în cap cu cărțoaiele lui Mo Yan. Romanul lui Hrabal este formidabil, umorul autorului e definitiv, mortal, știu ce cuvinte mari folosesc. Merită să-l citiți de îndată, în orice ediție l-ați găsi, fie aceea de la Polirom de acum 12 ani (o găsiți la anticari), fie în ediția recentă de la Editura ART. Se intitulează, poate vă mai amintiți, am scris asta acum câteva zile, O singurătate prea zgomotoasă.”
Anca Giura scrie despre ”O femeie iubită”, de Andrei Makine, o carte recenzata si pe Filme-carti.ro: ” Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.”
Salut o nouă colaborare pentru Lucia T., terorista, la fel ca în vremurile în care scria pentru Ora de Cluj. De data aceasta, ea va scrie pentru colegii de la Hyperliteratura și debutează cu un articol despre ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu (recenzia noastră aici): ”Subiect de actualitate, copiii lăsaţi singuri acasă în timp ce părinţii prestează munci umile în străinătate. Scriitură îngrijită, dar clar orientată spre confortul cititorului, care nu e bruscat în nici un fel. Mă rog, are un final bombă, poate că pe unii i-ar brusca asta, dar doar aşa, pentru că e cam dur cu personajele, nu din punct de vedere stilistic. 350 de pagini, nici prea mult, nici prea puţin. Ecuaţia e destul de simplă, pentru mine, cel puţin – exact aşa ar trebui să arate un roman de succes, ceva gen „quality commercial fiction”. E departe de a fi o capodoperă de subtilitate, dar n-avem nevoie numai de capodopere, n-o să obosesc niciodată să spun asta.”
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi și din gulaguri”, de Aurel State (II)
–”Un trecut care se încăpățânează să nu mai treacă”, de Bronislaw Wildstein
-”Cum am omorât-o pe Diana”, de Ana Mușat
–„Cad castane din castani. Amintiri de ieri și de azi”, de Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu
-”Poeme”, de Ion Șiugariu
–Avanpremieră editorială: ”Căsnicie”, de Dan Coman
–Interviu Cătălin Mihuleac: ”Am scris dominat de o magie pe care nu o pot explica”
1 comment
muțumesc. 😉