La capitolul lecturi de vacanta, Anca va recomanda ‘Urzeala Tronurilor’ aparuta la Nemira: ‘Personajele cărții sunt grozave (asta după ce ajungeți să le rețineți numele și Casa din care provin). Mi-au mers la suflet câteva de prima oară și după ce primul de care mă atașasem a murit, a trebuit să îmi reconsider poziția și să îmi țin sentimentele mai la distanță de ele, nu de alta, dar la cum aruncă autorul toate lucrurile în aer, nu aș vrea să sfârșesc cu inima ruptă.’
Despre ‘Sapiens’ al lui Yuval Noah Harari tradus la Polirom (pe care il am si eu in biblioteca asteptandu-si randul), am citit pe ‘LaPunkt’: ‘De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global pînă în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii.’
Adriana Gionea de la PostModern scrie despre ‘Casatorie de placere’ al scriitorului marocan Tahar Ben Jelloun aparuta in traducere la ‘Babel’: ‘… povestea din roman depăşeşte graniţele unei existenţe individuale, fiind chintesenţa naturii umane, acest labirint al încercărilor şi al patimilor, unde se întâlnesc fascinaţia pentru alteritate, dar şi ura, dorinţa care apropie, dar şi dispreţul pentru ceea ce nu poate fi înţeles, dominat. Este o poveste ce descrie foarte bine Marocul (poate întreg Magrebul) dintre anii ’50 şi secolul reţelelor de socializare. Un Maroc aşa cum este de fapt fiecare ţară greu încercată – ispititor, înfiorător, cosmopolit, dar şi ferecat în faţa străinilor. Cu oameni milostivi şi primitori. Cu oameni haini pe care prejudecăţile, rasismul, ura şi lăcomia (post)colonială îi prefac în monştri. Cu femei captivante şi captive într-o tristeţe fără margini, care fie se transformă în gelozie şi frustrare, fie devine o infinită disponibilitate de a iubi şi de a răbda. O poveste despre oameni care vor să fugă în Europa şi cu oameni ce vor să rămână în ţara lor cu orice preţ. Plină tâlcuri şi de înţelepciune picurată cu tact, într-o lume aberantă şi crudă mai ales din cauza intoleranţei justificate prin credinţa devenită o superstiţie revoltătoare, indiferent de apartenenţa religioasă.’
(Dan)
Mi-a plăcut mult romanul ”Ultimul dans al lui Charlot”, de Fabio Stassi, autor pe care l-am întâlnit și la FILIT. Aceeași părere frumoasă despre carte o are și Iulian Fira, în recenzia publicată pe blogul său: ”Pe de o parte, avem elegia lumii muribunde a circului, cu bufonii si acrobatii sai, alegorie pe care o putem extinde la nivelul intregii societati: calatoria cu trenul si tovarasii de drum demonstreaza ca fieare dintre noi are o masca pentru public, uneori mai stravezie, alteori mai opaca. Pe de alta parte, suntem purtati si in universul tragicomic al debuturilor cinematografiei, avand ocazia sa aruncam o ocheada in spatele butaforiei Hollywood-ului din epoca sa embrionara. Nu am ras citind aceasta carte, asa cum indeamna Charlie Chaplin pe coperta. Dar m-am simtit bine cufundandu-ma in povestea ei.”
Interesant articolul publicat pe ZiarulMetropolis.ro, semnat de Monica Andronescu, despre întâlnirea cu Alexandru A. Teodoreanu, vărul primar al lui Ionel și Păstorel Teodoreanu și care își amintește despre Agapia: ”Un timp, Alexandru Teodoreanu povesteşte despre frumuseţea Agapiei. Despre drumul prin munte care urcă de la Agapia la Văratec şi despre frumuseţea Moldovei. Acolo, la Agapia, unde avea prietenă o măicuţă, Ionel Teodoreanu şi-a scris aproape toate romanele. „Acolo, intra în fiecare dimineaţă într-un chioşc din curtea casei mănăstireşti, unde îl aşteptau o cană cu cafea, ţigări şi multe creioane bine ascuţite. Soţia lui avea grijă ca pe masa lui Ionel să existe întotdeauna multe creioane şi se ocupa ea însăşi să le ascută bine.” Era locul unde el scria cel mai bine, era locul care-i era cel mai drag, la care visa în lunile de iarnă şi unde poveştile începeau să trăiască. „Nu putea să scrie fără cana lui de cafea şi fără ţigări. Fuma mult şi bea multă cafea. La Agapia, Ionel, în lunile de vară, se retrăgea singur în chioşc, unde scria până la prânz. După-amiaza se oprea. Petrecea mult timp cu familia şi îi plăcea să colinde pădurile din zona Agapiei. Eu aşa mi-l amintesc.”
Valeriu Gherghel ne îndeamnă, pe noi, cititorii, în rubrica lui de pe Litero-mania, să nu ne reprimăm plăcerii (lecturii), întocmai ca Flaubert: ”În definitiv, Gustave Flaubert a înțeles prin viață un lucru și numai unul: a scrie. A scrie bine. A compune enunțuri desăvîrșite. Și a avut grijă să ne anunțe cu surle și trîmbițe credința lui neclintită. Viața celor care nu scriu i s-a părut dintotdeauna ceva oribil, abject, imposibil de suportat. Singura lui bucurie venea din scris. Așa a înțeles el fericirea: o bucurie din care lipsește cu totul elementul sensibil, chiar dacă nu poate fi descrisă a posteriori decît în termeni sensibili. Nu-i pricep deloc, în schimb, pe cei care înțeleg prin viață, asemenea lui Flaubert, a scrie de dimineața pînă seara (uneori și noaptea, mai ales noaptea), a comenta scrupulos tot felul de nimicuri. Măcar Flaubert găsea că viața este ceva hidos și ne cerea suav s-o evităm…”
Răzvan Zamfirescu a citit ”O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara, și scrie despre această carte pe blogul său, Colț firesc de refugiu: ”Povestea se tărâie. Cam la fel cum face Jude. Și te târâie și pe tine. Dar reușește să te prindă atât de bine în cercul ei vicios încât ajungi să te simți voyeur, bolnav psihic, sadic, psihopat că în continuare citești cartea, dar nu-ți vine să-l lași pe Jude într-un colț al bibliotecii, sperând că o să fie ceva ok în viața aia a lui, deși știi clar că nu o să fie așa. La fel ca și prietenii lui, ești prins lângă Jude. Scriitura este bună, foarte bună. Trebuie să recunosc că Yanagihara scrie foarte, foarte bine. Nu poți să arunci cartea din mână chiar dacă e clar ce o să se întâmple, scriitura așezată și organizată, discuțiile inteligente dintre personaje, capacitatea de analiză a autoarei, descrierile amănunțite dar neplictisitoare, toate aceste elemente de țin prins.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Anii frigului”, de Dan Stanca
-”Lanțul de aur”, de Andrei Cornea
–Interviu Ioana Bâldea Constantinescu: ”Pentru mine, ficțiunea chiar e un teritoriu al imaginarului, al nuanței, al aluziei”
–Interviu Andrei Cornea: ”Azi avem tendința de a fi relativiști și iraționaliști, considerând că orice dispută despre fundamente e inutilă”
