Irina Petrescu nu mai este printre noi. Undeva sus, Liviu Ciulei pare ca aduna o distributie de pomina si isi cheama unul cate unul, prea curand, actorii iubiti. La liternet.ro este reluat un interviu luat actritei cu mai putin de un an in urma de Iuliana Iustina Stănculescu: ‘I.I.S.: Credeţi mai mult în har decât în talent sau în dar? I.P.: Ooo! Harul este întâi, întâi şi întâi. Dar nu este harul cerut de meserie, ci, în situaţia noastră, este puterea de a comunica. Acesta mi se pare lucrul cel mai important, mai mult decât disponibilitatea de a provoca râsul, de a provoca plânsul şi de a arăta: uite ce bine ştiu eu să fac tumba, şi roata, şi şpagatul, şi să stau într-un deget, să dansez breakdance. Demonstraţia în sine pe mine nu mă… atrage. Venind după festivalul acesta de la Bacău (n.r. a VII-a ediţie a Galei „Star”, Bacău, aprilie 2012), m-a întrebat cineva care a fost nota comună, universul comun de orientare al celor care au fost premiaţi. Sunt doar 3 premii: premiul cel mare, premiul de One Man Show, premiul de One Woman Show. Au fost câţiva foarte bine pregătiţi, câţiva cu „pulover bine croşetat”, bine, bine, bine „croşetat”, cu model, cu floricele, cu lână colorată. Iar toţi trei care au luat premiu au fost aparent… amatori. Coloraţi discret, nimic ţipător, nici în gest, nici în expresia vocală, nici în alegerea textului. Şi acesta a fost unul din criteriile pe care am mers, adică asupra calităţii textului. Şi puterea de a… m-ai speriat un pic cu ce vrei de la mine şi caut să fac pe deşteapta şi nu-mi iese (rîde binevoitor).’
Despre Salonul de Carte de la Paris a curs deja destula cerneala tipografica si internetica mai ales legat de prezenta/absenta/boicotul, etc. al unor scriitori romani. Am ales o relatare a lui Matei Visniec in ‘Observator Cultural’ nelegata de aceste scandaluri ci de relatia presedintilor francezi cu literatura: ‘Este plin de simboluri faptul că Salonul de carte de la Paris care a fost inaugurat chiar de şeful statului francez, François Hollande. Iar marţi 19 martie Palatul Elysée a oferit o recepţie la care au fost invitaţi numeroşi scriitori, directori de edituri, directori de librării, critici precum şi alţi profesionişti din domeniul editorial şi al difuzării cărţii. Şeful statului francez a promis cu această ocazie că guvernul va sprijini creaţia literară şi domeniul editorial. Franţa a ştiut de fapt întotdeauna să creeze condiţii pentru stimularea energiilor creative precum şi să-i primească pe artiştii străini pe teritoriul ei, şi nu degeaba. Parisul rămîne una din capitalele culturale ale lumii. Iar mulţi preşedinţi ai Franţei au fost efectiv mari amatori de literatură sau au ştiut să se înconjoare de artişti şi de oameni de cultură. ‘
Tot aici Dana PÎRVAN-JENARU scrie despre un roman re-editat al lui Norman Manea ‘Zilele si jocul’: ‘În Zilele și jocul (1977), nu sînt de găsit conflicte spectaculoase, antrenante, ci așezate și lente observații adînci ale psihicului uman, captiv într-o lume în care nu-și poate găsi propria identitate. Ca și în celelalte volume încadrabile în ciclul Variante la un autoportret, și în Zilele și jocul accentul cade pe trauma individuală, pe interminabile risipiri și contractări de sine. Norman Manea împărtășește experiențele unui tînăr inginer, Ben Despina, condamnat de sistemul comunist să revină, după studii, în orașul natal, pentru a se angaja într-o fabrică. Dificultatea de a se reintegra, forțat de împrejurări, într-o lume din care se dorise smuls este potențată de o poveste sentimentală din trecut, încă neîncheiată, doar suspendată, și de altele abia începute, lipsite însă de perspectivă. Sînt firele unei intrigi care să susțină o minimă istoricitate fundamentală, pretexte exterioare necesare căutării identității și înțelegerii mecanismelor sociale, într-o perioadă în care nu este permis „nici măcar un grad de libertate“, interioritatea fiind adevărata animatoare a faptelor.’
Rubrica de recuperari recent inaugurta de Daniel Cristea-Enache la Romania Literara se ocupa de volumul de debut al lui Mircea Dinescu: ‘Tipul de poet extrem de înzestrat şi precoce, Mircea Dinescu a debutat, în anul Tezelor din Iulie (1971), cu un volum, Invocaţ ie nimănui, ce nu se potrivea cîtuşi de puţin noilor directive oficiale. Dinescu avea, altfel, dosar bun, sintagmă azi ininteligibilă tinerilor poeţi, dar care în anii socialismului real constituia premisa unei cariere şi, în multe cazuri, chiar garanţia desfăşurătorului ei. Scriitorii noştri din familiile de muncitori sau de ţărani săraci prezentau (din faşă şi pînă la buza gropii) mai multă încredere regimului decît colegii lor mai ghinionişti prin apartenenţa la o familie ceva mai înstărită: fie de odioşi burghezi, fie de îngrozitori moşieri, fie de ţărani refractari la înscrierea în colectivă, fie de ofiţeri care luptaseră pe frontul de Est. ‘
Virginia Costeschi ia pentru BookMag un interviu scriitorului spaniol Luis Landero, autorul romanului ‘Chitaritul’: ‘VC: Chitaristul este povestea unei călătorii personale de la adolescență către maturitate. Care este metafora chitarei, ce semnifică ea? L.l: Este de fapt povestea unei ucenicii, a unei perioade de învățare și de descoperire, cum sunt cam toate romanele care au tineri drept protagoniști. Chitara este mijlocul cu ajutorul căruia Emilio exprimă ceea ce trăiește. Chitara este impregnată cu artă, te duce cu gândul la călătorii, la viața boemă, la libertate…, de fapt este vorba despre toate acele valori romantice de care ne atașăm în perioada adolescenței.’
Cartea lui Cătălin Dorian Florescu – Jacob se hotărăşte să iubească este recenzata de Wilkins Micawber de la ‘Ce am mai citit‘: ‘Romanul Jacob se hotărăşte să iubească pare construit pe principiul unui joc de sumă nulă. Iniţial puternic şi agresiv, Jakob (tatăl) slăbeşte pe măsură ce se derulează istoria şi sfârşeşte emasculat de-a binelea. În paralel, Jacob (fiul), la început firav şi decolorat, capătă relief şi ajunge să-şi sprijine părintele decăzut. Ce se câştigă într-o parte se pierde în cealaltă şi invers. Cartea are multe momente bune, care îi pot câştiga destui admiratori lui Cătălin Dorian Florescu. Există din păcate şi destul material de umplutură, iar lucrurile trenează câteodată fără o motivaţie internă clară. Unii ar zice că scrierea nu are nerv, dar până la urmă decizia e a cititorului individual, cel care întoarce paginile de celuloză sau aplică tap-uri pe ecranul readerului.’
(Dan)
Adevarul publica un articol despre discutiile in jurul Salonului de Carte de la Paris si refuzul de a participa la acest eveniment al anumitor scriitori si oameni de cultura, precum Mircea Cartarescu, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu: „Mi s-ar părea imoral să mă las inclus în programul unei instituţii pe care o socotesc aflată în plin derapaj. Îmi pare rău că lucrurile stau aşa, că România nu reuşeşte mai niciodată să fie la înălţimea aspiraţiilor sale şi a şanselor care i se oferă“, a explicat Andrei Pleşu.”
Lucian Dan Teodorovici reactioneaza pe blogul sau la articolul de la Adevarul, explicand motivele pentru care el a acceptat participarea la Salonul International de Carte de la Paris: „Pentru că se discută însă în termeni destul de duri în ultimele luni, pentru că s-au semnat petiţii pe care n-am găsit de cuviinţă să le semnez şi eu, vreau să menţionez clar următoarele: aşa cum i-am scris şi domnului Horia Gârbea, decizia mea de a nu colabora, în calitate de scriitor, cu ICR-ul actual e fermă. De altfel, am refuzat pînă acum o deplasare şi două solicitări de traduceri (e adevărat, aflate doar în faza de intenţii) care aveau în vedere fonduri de la ICR. Pe de altă parte, în calitate de editor, voi colabora prompt şi fără rezerve cu ICR-ul, fiind vorba de interesele altor scriitori, pe care nimic nu mi-ar permite să le lezez în vreun fel.”
Mihai Buzea scrie pe blogul sau, Berile de Aur, o recenzie pe intelesul tuturor despre ultima carte publicata de Alina Mungiu-Pippidi, „De ce nu iau românii premiul Nobel„: „Întâi de toate, nu e vorba de un proiect literar cu cap și coadă, ci de o selecție a articolelor publicate de autoare între 2005 și 2012, în diferite ziare și reviste din România (mai ales în România Liberă, Dilema Veche și 22), strânse într-o cărțulie cu titlul ales dintre titlurile articolelor din cuprins, pe criterii de marketing. Mă îndoiesc că Alina Mungiu-Pippidi a publicat această carte pentru a câștiga niște bani (vânzarea de carte în România este foarte slabă, iar sumele care revin autorilor sunt ridicole), ci pentru că a dorit ca scrisul ei jurnalistic să ajungă și la public cititor de carte, nu de presă. N-am de unde să știu sigur, dar asta presupun.”
Nu vă lăsaţi înşelaţi de lungimea interviului pe care l-a acordat Vlad Doroican, PR-ul Editurii Herald şi prietenul Filme-carti.ro, site-ului Bookuria.info. Este o splendoare şi merită citit pe îndelete. Mai are timp Vlad de citit? Iată ce răspunde: „Din păcate, ca în cele mai multe cazuri, timpul reprezintă o provocare în parcurgerea integrală a cărţilor. Totuşi, de-a lungul timpului mi-am format o oarecare abilitate şi intuiţie pentru a îmi da seama mai uşor unde şi cum să promovez o anumită carte. M-aş bucura totuşi să am timp să citesc absolut toate cărţile. Cunoaşterea în detaliu a fiecărui amănunt aduce în plus o valoare sporită în activitatea unui PR şi este cu siguranţă un mare avantaj.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Toate bufniţele”, de Filip Florian
–„Procesul lui Iisus”, de Mircea Duţu
–„Aventurile unui gentleman bolşevic”, de Cătălin Mihuleac
-„Misteriile lui Zalmoxis”, de Constantin Daniel
2 comments
Multumesc, Jovi.
Cu mare placere, Bogdan 🙂