Unul dintre autorii mei preferați este, așa cum știe cam toată lumea, Charles Bukowski. Ultima traducere în limba română a fost volumul de povestiri ”Dragoste la 17,50$”, despre care am scris aici pe larg (am și inclus cartea în cele mai bune cărți citite în 2016), iar o recenzie la fel de laudativă găsiți și pe Bookhub.ro, semnată de Andreea Iulia Toma: ”Apăsător și infect, năclăit de mâzga mizeriei umane, fundalul acestor povestiri frapează la prima vedere, dar apoi începe să pară firesc, încadrând în cel mai natural mod personajele dubioase pe care Bukowski le aduce în lumina reflectoarelor din întunericul în care își duc traiul. Sărăcia predomină, perioadele de bunăstare sunt de scurtă durată și, într-un astfel de mediu, oricât ai vrea să rămâi neprihănit, nu prea ai cum. De altfel, delicatețea, iubirea, blândețea, nu prea se pot regăsi în acest calup de proză scurtă. Cel mult forme pervertite ale acestora. Una dintre povestiri chiar se intitulează „Nu ești în stare să scrii o poveste de dragoste”. Și dacă e să vorbim despre formele dragostei în aceste proze, ea îmbracă spectrul carnal în cea mai mare parte a situațiilor și dacă ne referim la ceea ce este aparent. Dacă privim însă dedesubtul frazelor vulgare, scabroase, regăsim dragostea de viață, așa mizeră și perversă cum se dovedește a fi de multe ori. Ceva fascinant și indescriptibil răzbate din scriitura lui Bukowski. E simplu să îl etichetezi ca fiind vulgar sau să spui că în scrierile sale alcoolul și sexul sunt personaje principale. E și asta adevărat într-o anumită măsură, dar dacă ai tăria și dorința de a citi în altă cheie scrierile sale, descoperi un spirit genial, revoltat împotriva unei societăți bolnave.”
Dana scrie pe Bookish Style despre ”Spre văi de jad și sălbăție”, de Veronica D. Niculescu: ”Spre văi de jad și sălbăție, primul roman al traducătoarei Veronica D. Niculescu este o splendidă intoxicare de cuvinte, emoții și trăiri, o scriere delicată sub penelul unei păsări măiestre a literelor. Cu toate că titlul face trimiteri la un tărâm îndepărtat (deși sălbăție nu are nimic de a face cu sălbăticia cum credeam eu, ci este doar “o plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina rigidă, cu florile reunite într-un spic și cu fructe otrăvitoare”), narațiunea este un amestec de proză modernă cu iz de jurnal, cu un capitol median surprinzător, și anume, un minunat basm cu tâlc.”
Ema Cojocaru își face planuri de lectură (modeste, spune ea) pentru anul 2017 și ni le împărtășește pe blogul său: ”Deocamdată, am început bine anul, cu un roman în limba franceză (Chanson douce, de Leïla Slimani) și două cărți de pe listele din anii trecuți (Manuscrisul găsit la Saragosa, de Jan Potocki, și Frumoasa doamnă Seidenman, de Andrzej Szczypiorski). Mă pregătesc să încep și un roman recomandat în repetate rânduri de Gabriel, pe care l-am tot amânat: O zi mai lungă decât veacul, de Chinghiz Aitmatov. Dacă-mi mai doresc ceva anul acesta, ar fi să ajung la câțiva dintre scriitorii pe care nu i-am citit până acum: Steinbeck, Faulkner, Joyce, Gogol, Cehov, Virginia Woolf, Italo Calvino, Ernesto Sabato, Philip Roth, Zeruya Shalev, Antonio Muñoz Molina, David Grossman, Antonio Tabucchi, Toni Morrison, Salman Rushdie, plus alții, că mai sunt destui. Iar dacă reușesc să citesc mai des cărți în limba franceză, ar fi grozav. ”
Costi Piștea a fost încântat de Cazemata lui Tudor Ganea, așa cum am fost și eu când am scris despre acest roman pe Filme-cărți.ro. O recenzie pe larg găsim pe blogul lui Costi: ”N-am nicio problemă cu faptul că Tudor Ganea n-a publicat nimic până la „Cazemata”, deşi scrie de 15 ani. E uşor regretabil că n-a apărut mai devreme, dar e bine că a făcut-o acum, când încă a mai putut să intre în atenţia juriilor la categoria „tineri prozatori”. Mâna sigură de aici şi stilul său se vor vedea cu siguranţă şi în următoarea carte. Deocamdată, recomand „Cazemata” oricui îi place şi Mircea Cărtărescu, şi Adrian Schiop. La ei doi m-am gândit când am citit romanul acesta. La primul când mă afundam în paginile cu descrieri, la al doilea când citeam dialogurile neaoşe.”
Cosmin Leucuța scrie pe SemneBune.ro despre 2666, de Robert Bolano: ”Romanul lui Bolaño este unul total. Prin bogăția imaginilor, prin temele abordate și viscolul de sentimente, autorul ne face părtași la o experiență care, deși se împarte la numeroase personaje, nu pare deloc divizată. Un aspect ciudat al cărții este totuși lipsa unei structuri narative clasice și, da, chiar a unei intrigi. Cel puțin în sens tradițional. Odată trecut peste șocul evenimentelor descrise și peste stilul narativ al lui Bolaño, realizezi că acțiunea se desfășoară static, schimbările au loc, dar în același timp nimic nu pare că se schimbă. Personajele nu evoluează pentru că sunt deja tridimensionale, dar lucrurile se scurg dintr-un moment în altul atât de natural, încât e posibil ca autorul însuși să fi fost luat prin surprindere. Că doar intriga nu e un element atât de important al unei povești de peste 1000 de pagini. Mult timp după lectură am fost contrariat de această revelație. Nu știam dacă lipsa intrigii este ceva pozitiv sau o scăpare (aproape) de neiertat. Ori poate întregul roman este o intrigă și doar o intrigă, un mănunchi de întrebări cărora personajele le caută răspunsul încontinuu. Totuși, chiar dacă romanul 2666 nu pare să aibă nevoie de o intrigă, mă întreb dacă ar fi fost îmbunătățit de una.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Jurnalul unui bătrân nebun”, de Junichiro Tanizaki
-”Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților”, de Adam Burakowski
-”O crimă din martie 1945. Ce are asta de-a face cu mine?”, de Sacha Batthyany
-”Iubește Revoluția!”, de Aleksandr Soljenitîn
